Vajrayana – Calea de Diamant

Vajrayana – care în limba sanscrită înseamnă Calea de Diamant – este una din cele trei ramuri principale ale budismului Tibetan, celelalte ramuri fiind Theravada și Mahayana.
Ea a apărut în secolul al VII-lea e.n. în Tibet, desprinzându-se din budismul Mahayana.
Chiar dacă este ultima apărută în ordine cronologică, ea este, în opinia noastră, una dintre cele mai cea mai înalte căi spirituale.
Calea Vajrayana mai este numită și calea accelerată, deoarece este extrem de eficientă, conferindu-i celui ce o urmează, eliberarea spirituală într-o singură

Vajra se traduce din limba sanscrită ca trăznet, sau fulger dar mai are și sensul de diamant. În contextul budismului Tibetan, Vajra sau (RDO-RJE) are în primul rând semnificatia de diamant, fiind un simbol pentru ceea ce este indestructibil și imuabil.

Vajra desemnează prin urmare Realitatea Supremă Imuabilă, Vacuitatea Inefabilă și Beatifică, care este natura esențială a tot ceea ce există, fiind eternă, inalterabilă și nesupusă devenirii.

De asemenea claritatea diamantului evocă puritatea Vacuiății Supreme denumită Shunya.

Vajra este deseori reprezentat sub forma unui obiect ritualic sub forma unui mic sceptru, reprezentând principiul masculin (similar lingam-ului din tantrismul indian) dar și mijloacele adecvate (Upaya) care ne ajută să atingem eliberarea spirituală.
Aspectul complementar al Vajra-ului este Ghanta sau clopotul, care reprezintă principiul feminin (similar yoni-ului din tantrismul indian) simbolizând aici întelepciunea sau Prajna.

Ceea ce diferentiază calea Vajrayana de celelalte două cai ale budismului Tibetan, Hinayana sau Calea Micului Vehicul si Mahayana sau Calea Marelui Vehicul, este faptul că ea se bazează și pe tehnici și procedee tantrice.

Calea Mahayana este considerată de adepții Vajayana cale mai lentă, pentru care sunt necesare mai multe vieți pentru a ajunge la realizarea spirituală, pe cand Vajrayana, calea tantrica, este o cale mai riscantă însă mult mai rapidă.

Câteodată se face referință la Vajrayana sub numele de Mantrayana, deoarece specific acestei căi este folosirea formulelor mantrice, a incantațiilor, a ritualurilor și magiei pentru a căpăta anumite puteri paranormale și in cele din urmă pentru a transcende sinele și a deveni una cu zeitatea adorată.

Specific acestei căi tantrice este cultivarea conștiinței nonduale, astfel, aspirantul de pe această cale urmărește să se identifice pe deplin cu divinitatea adorată (ishta devata) cu care are cea mai mare afinitate, ajungând la o fuziune între sine și aceasta.

Identificându-se în mod profund cu divinitatea aleasă spre adorare, are loc un proces de rezonanță între aspirant și aceasta, ceea ce trezește foarte rapid în ființa aspirantului realitatea divină la care el se raportează.
Calea Varjayana supranumită și “marea scurtatură” este o calea a celor puțini aleși, deoarece ea este destinată doar celor care nutresc o mare aspirație spirituală și care sunt pregătiți pentru a reliza un intens supra-efort spiritual, și care beneficiază în același timp de călăuzirea unui Ghid spiritual competent.

Maeștrii acestei școli sau căi au la bază inițieri spirituale primite direct de la diferite ipostaze ale divinității, Astfel, Nagarjuna a revelat Guhyasamaja Tantra,
Luipa a revelat Chakrasamvara Tantra și Viziunea asupra Luminii Clare,
Tilopa a revelat Mahamudra, iar Naropa a revelat Mahamaya Tantra și Arta visului conștient.

Totuși, cel mai de seamă reprezentat al școlii Varjayana, este marele maestru Padmasambhava.
Școala spirituală Vajrayana
Numele său poate fi tradus ca “Cel născut dintr-un lotus”, deoarece, conform legendei, el s-ar fi născut în mod miraculos dintr-un lotus ce plutea pe lacul Dhanakosha din regatul Oḍḍiyāna, aflat îm nord-vestul Indiei. Se crede că el a fost adoptat mai apoi, de o familie de brahmani.

Îmcă de mic a fost văzut ca un personaj sacru, fiind pasionat de învățăturile budiste, religie la care s-a convertit. Ajuns la maturitate a devenit călugăr și a plecat în Nepal, în ciuda insistenței regelui din Oḍḍiyāna de a-l numi succesor la conducerea regatului său.

Ajuns în Nepal, și-a perfecționat cunoștințele despre budism devenind un adevărat maestru. Se spune că  Padmasambhava i-ar fi predat în secret învățăturile budiste prințesei Mandarava, fiica unui rege local. Când regele a aflat acest fapt, a încercat să-i de-a foc,însă focul nu a avut nici un efect asupra lui. Uimit de acestă minune, regele i-a dăruit lui Padmasambhava regatul său și pe fiica sa de soție.

Ulterior, Padmasambhava și Mandarava au plecat la peștera Maratika din apropiere, pentru a practica un ritual tantric. În timpul ritualului, au o viziune în care a aoărut Buddha Amitabha, care le-a oferit rigpa sau cunoașterea naturii divine. După această experiență, se spune că Padmasambhava a căpătat puteri magice, a făcut mai multe miracole și a prezis viitorul.

In Tibet, Padmasambhava este considerat a fi un guru, dar si un mare sfânt, fiind cunoscut și sub numele de Al doilea Buddha. El este asociat cu Buddha Amitabha, Buddha Shakyamuni și Bodhisattva Avalokiteśvara.
Padmasambhava poate fi asimilat cu ușurință Marelui Maestru Spiritual, de ajutorul căruia aspiranții acestei căi au nevoie pe parcursul drumului lor inițiatic. Susținerea și sugestiile Maestrului spiritual sunt foarte importante, având în vedere succesiunea rapidă a diverselor stadii de evoluție ale aspirantului și obstacolele care ii pot apărea pe drum.

Ghizii spirituali ai acestei școli sunt renumiți pentru modalitățile ingenioase dar și foarte eficiente la care au apelat pentru a-i ajuta pe aspiranți în procesul de trezire spirituală și de transcendere a egoului lor limitat.

Pe Calea de Diamant sunt întâlnite deseori acțiuni aparent teribile, si in forță aparținând acestor ghizi spirituali, dar care sunt în realitate niște acte de grație spirituală, care au fost acordate aspiranților care meritau aceasta, pentru a-i ajuta să realizeze salturi spirituale uriașe într-un timp extrem de scurt.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple în acest sens este cel al marelui maestru Tilopa, care a trait în nordul Indei în secolul X e.n. Mahasiddha Tilopa înainte de a-i acorda inițierea în Mahamudra (Suprema Atitudine Spirituală) discipolului său favorit Naropa, l-a supus pe acesta probelor inițiatice denumite „Cele douăsprezece suferințe mici” si „Cele douăsprezece suferințe mari”.
Aceste probe, nu au fost nicidecum un act de sadism, așa cum pot părea la prima vedere, ci din contră, au fost un act de grație si infinită iubire, care l-au ajutat pe Naropa să se transforme interior într-un timp extrem de scurt, devenind apoi apt să primească înaltele inițieri la care aspira. Toate acestea nu ar fi fost posibile, fară o atitudine de total abandon pe care Naropa a avut-o față de Ghidul său spiritual, Tilopa.
În concluzie putem spune că în Școala Vajrayana se pune un accent deosebit pe necesitatea unui Maestru spiritual, a unui învățător sau a unui „guru”, pentru a conduce aspirantul prin complexitatea practicilor și a înțelegerilor acestora, către realizarea finală.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll to Top