• noi cursuri ABHEDA Yoga incep pe data de 22 octombrie 2017 iar înscrierile se fac AICI
  • cursurile TTC200 de profesori de yoga incep pe data de 28 octombrie 2017 iar înscrierile se fac AICI
  • pentru a primi informații si articole puteti trimite email-ul dv la abheda.yoga@gmail.com sau sms cu emailul dv. la 0736.158.910
  • suntem pe facebook AICI


Atunci când un tânăr filosof a ajuns la Muntele Athos, el citise deja numeroase tratate de spiritualitate ortodoxă şi cunoştea, se poate spune chiar foarte bine, “Mica filocalie a rugăciunii inimii şi “Povestirile pelerinului rus”.
Mai mult decât atât, el fusese sedus de toate acestea, dar încă nu era convins. O liturghie profund emoţionantă la care a asistat i-a inspirat spontan dorinţa de a petrece câteva zile pe Muntele Athos, cu ocazia unei vacanţe în Grecia, pentru a afla noi amănunte despre taina rugăciunii inimii şi despre metoda ascultării interioare ale isihaştilor, aceşti oameni complet retraşi din lume şi tăcuţi care se află în căutarea lui „Isihya”, sau pacea profundă interioară, care ni-l revelează pe Dumnezeu.

Pentru a înţelege cât mai bine cele ce urmează vă vom povesti, cu toate detaliile necesare, întâlnirea acestui tânăr filosof cu Părintele Serafim, care trăia singur într-un schit din apropiere de Sf. Pantelimon, pe Muntele Athos.
Ne vom mulţumi de asemeni să menţionăm că tânărul nostru filosof era în acel moment puţin dezamăgit, negăsindu-i aproape deloc pe călugării de pe Muntele Athos „la înălţimea” cărţilor sale. Nu este lipsit de importanţă să mai adăugăm că, deşi el citise destul de multe cărţi despre meditaţia creştină şi despre rugăciune, el nu se rugase niciodată cu adevărat şi nici nu practicase vreo formă anume de meditaţie.
Tocmai de aceea, dorinţa sa cea mai mare – cu ocazia acestei călătorii pe Muntele Athos – nu era un discurs în plus asupra rugăciunii şi meditaţiei, ci o iniţiere vie şi adevărată, care să-i permită să le înţeleagă cât mai bine, chiar „din interior”, prin experienţă personală şi directă.

Părintele Serafim, care era un anahoret isihast, avea o reputaţie bizară în rândul călugărilor din anturajul său. Unii îl acuzau adeseori că levitează spontan, iar alţii susţineau despre el că obişnuieşte să ţipe, ceilalţi îl considerau un banal ţăran incult, care face crize de isterie, dar cu toate acestea mulţi oameni îl venerau ca pe un adevărat stareţ inspirat de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care era capabil să dea cele mai înţelepte poveţe.

În plus, Părintele Serafim era în stare să citească precum într-o carte deschisă în sufletele oamenilor care veneau în preajma sa.

Cei care ajungeau la poarta schitului unde locuia acesta trăiau surpriza neplăcută (pentru mulţi dintre ei) de a fi examinaţi până în străfundurile sufletului, în maniera cea mai „indecentă” de către Părintele Serafim: timp de cinci minute care pentru unii păreau interminabile, acesta îi examina cu o stranie atenţie sfredelitoare, din cap până-n picioare, fără a le adresa cu acea ocazie nici un cuvânt.
Cei care rezistau calmi, fără să o ia la fugă, acestui examen, puteau în final să asculte diagnosticul sever al radiografiei sale spirituale: „În dvs., după cum am putut să-mi dau seama, El a coborât mai jos de bărbie. „De dvs. ce să mai vorbim, El nici nu a intrat.” „O! Ce minune! Este uluitor…În dvs. văd că El deja a coborât până la genunchi!”

În toate aceste situaţii, Părintele Serafim vorbea bineînţeles despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi despre nivelul mai mult sau mai puţin profund în care El (Duhul Sfânt) atinge zona capului, dar nu încă pe cea a inimii sau a abdomenului… Criteriul său esenţial de a-i evalua pe oameni era totdeauna gradul de încarnare (cuprindere completă a anumitor părţi ale corpului fizic şi a fiinţei) a Duhului Sfânt în omul ce se afla atunci în faţa sa. Omul perfect (sau cu alte cuvinte transfigurat în întregime de Duhul Sfânt) era pentru el doar acela al cărui corp era locuit în întregime, din cap până în picioare, de prezenţa dumnezeiască a Duhului Sfânt. „Nu am văzut până acum acest miracol dumnezeiesc decât la un singur om, spunea el, şi anume la stareţul Siluan. Acesta era într-adevăr în totalitate un om al lui Dumnezeu, plin deopotrivă de măreţie şi de o mare umilinţă”.

Tânărul nostru filosof nu se afla deloc în acest stadiu înalt şi în cazul lui Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se oprise în capul lui „la nivelul bărbii”. Când el i-a cerut părintelui Serafim să-i vorbească despre taina rugăciunii inimii şi despre ascultarea interioară isihastă, părintele Serafim aproape că a început să ţipe. Tânărul nostru nu s-a lăsat însă deloc şi nu s-a descurajat în respectiva situaţie.

Ulterior la insistenţele sale pline de umilinţă, părintele Serafim i-a spus: „Înainte de a vorbi cu tine despre taina rugăciunii inimii, trebuie mai întâi să înveţi să meditezi întocmai ca un munte”, şi după aceea cu un gest larg el i-a arătat un pisc înalt din apropiere. „Întreabă-l pe el începând de astăzi cum se roagă. Apoi când vei ştii cu adevărat revino la mine”.

2. A medita adânc precum muntele

Astfel începe pentru tânărul nostru filosof o autentică iniţiere în metoda ascultării interioare isihaste. Pentru el era acum destul de evident că prima indicaţie care îi fusese dat se referea la o cât mai mare stabilitate. Respectivul sfat nu era deci de ordin spiritual, ci fizic: cum să te aşezi cât mai stabil.

A sta cu adevărat într-o poziţie la fel de stabilă şi de fermă precum un munte înseamnă printre altele să „creşti în greutate”, sau cu alte cuvinte înseamnă să te relaxezi atât de adânc şi perfect încât să simţi pur şi simplu că parcă te afunzi în pământ. În primele zile, tânărului nostru filosof îi venea destul de greu să reziste atâta timp complet nemişcat, stând tocmai ca o piatră cu picioarele încrucişate şi cu bazinul puţin mai ridicat decât genunchii (aceasta era postura în care el descoperise că putea cu adevărat să realizeze cea mai mare stabilitate).

Într-o dimineaţă, practicând plin de fervoare el a înţeles spontan ce înseamnă de fapt „să meditezi întocmai precum un munte”. Atunci, fulgerător, el şi-a simţit întreaga greutate; era perfect imobil, de parcă prinsese nişte rădăcini extraordinar de trainice în pământ. Noţiunea timpului a căpătat atunci pentru el valenţe noi, pentru prima oară a intuit extaziat că şi în realitate munţii au un alt timp şi un ritm numai al lor. A sta complet nemişcat şi tăcut întocmai ca un munte, înseamnă, de fapt, să ai mereu eternitatea în faţa ta.

Aceasta este atitudinea cea mai adecvată a celui care aspiră cu adevărat să intre în meditaţie: înainte de toate el trebuie să ştie că are mereu eternitatea atât în faţă, cât şi în spate şi chiar în interiorul său. Înainte de a construi o biserică se ştie că era totdeauna necesară o piatră, iar pe această piatră (sau cu alte cuvinte, pe soliditatea imperturbabilă a rocii) putea Dumnezeu să-şi clădească biserica şi să facă din corpul uman templul său. Astfel înţelegea părintele Serafim sensul tainic al cuvintelor evanghelice: „tu eşti o piatră şi pe această piatră îmi voi construi eu biserica mea”.

Tânărul a petrecut astfel câteva săptămâni care l-au transformat extraordinar de mult. Cel mai greu lucru i se părea în anumite zile să lase orele să treacă „fără să facă absolut nimic”. Trebuia astfel să reînveţe să existe, să existe pur şi simplu, fără nici un scop, fără nici un motiv fie el cât de mic. Să meditezi precum un munte, înseamnă totodată să meditezi profund asupra Existenţei Ultime, a Existenţei în Sine, cea de dinainte de gândire, cea de dinainte de durere sau de plăcere. Muntele te învaţă că el cu adevărat există… Aceasta este în realitate meditaţia lui.
Plin de dragoste părintele Serafim îl vizita în fiecare zi pe tânărul nostru filosof, împărţind cu el câteva roşii şi câteva măsline. În pofida regimului extrem de frugal, tânărului nostru i se părea că este în fiecare zi tot mai greu. El devenise totodată mult mai liniştit. Muntele din faţa sa parcă îi intrase cu totul în sânge. Înţelegea acum altfel – într-un mod de nedescris în cuvinte – timpul; intuia anotimpurile ce fuseseră mai demult şi acestea se derulau în faţa lui într-o clipită, iar el rămânea tăcut şi liniştit ca un sol dur şi arid, sau uneori, se simţea cu toată fiinţa precum un teren fertil care aşteaptă să fie cultivat.
Meditând nemişcat precum muntele, ritmul gândurilor i s-a modificat ca prin farmec. Învăţa acum să „vadă” fără să judece, şi chiar putea să contemple, la fel cum muntele le dăruieşte în egală măsură tuturor acelora care îl colindă „dreptul la existenţă”.
Într-o zi, spre uimirea sa, nişte pelerini l-au confundat cu un călugăr şi, profund impresionaţi de liniştea lui interioară, i-au cerut binecuvântarea. El nu a răspuns, rămânând imperturbabil ca o rocă. Aflând despre aceasta, Părintele Serafim a venit în grabă şi a început să-l lovească pe tot corpul. Tânărul nostru filosof rămase nemişcat sub ploaia de lovituri şi la un moment dat începu doar să geamă.
„Aha! Am crezut că ai devenit la fel de stupid ca şi o piatră de pe drum. Meditaţia isihastă se bazează pe stabilitate, pe neclintire, dar să ştii că ea nu trebuie să te modifice într-un buştean uscat, ci într-o fiinţă profund simţitoare şi cu adevărat vie”. El îl luă apoi pe tânăr de un braţ şi îl conduse în grădină unde, printre buruieni, se puteau zări câteva flori.
„De acum înainte, nu mai trebuie să meditezi precum un munte steril. Învaţă începând de astăzi să meditezi întocmai ca un mac roşu, dar totuşi ia aminte şi nu uita tot ceea ce te-a învăţat muntele…”

3. A medita precum un mac roşu

Astfel, din acea zi tânărul nostru începu să înveţe să înflorească… Meditaţia înseamnă înainte de toate o poziţie cât mai stabilă, iar pe el tocmai aceasta îl învăţase muntele. Dar ea înseamnă totodată şi o „orientare”, iar acesta urma acum să înveţe de la mac: să se rotească ciclic spre soare, de la întuneric spre lumină. Mai mult decât atât acum trebuia ca toată „seva” fiinţei sale să fie transmutată în energie şi apoi, cu ajutorul ei, să aspire la acest lucru.

Această orientare spre bine, spre frumos, spre lumină, spre adevăr îl făcea uneori să roşească precum un mac. Era ca şi cum „minunata lumină” a lui Dumnezeu era lumina unei priviri deschise, însoţită de un surâs şi aşteptând de la el un anumit parfum… A mai învăţat acum că, pentru a se putea orienta mai bine, macul avea totdeauna tija dreaptă, de aceea şi el a început să-şi îndrepte coloana vertebrală.
La început nu înţelegea prea bine cum stau în realitate lucrurile, căci mai citise în anumite cărţi de filocalie că, dimpotrivă, coloana călugărului trebuie să fie uşor curbată, chiar şi cu preţul unui efort dureros, pentru că astfel privirea sa să poată fi orientată cu uşurinţă către inimă. Pentru a se lămuri el i-a cerut explicaţii Părintelui Serafim. Acesta l-a privit atunci cu maliţie: „A, să ştii că acest sfat era mai demult valabil pentru voinicii de altădată. Ei erau cam prea plini de energie, şi trebuia să li se reamintească de umilinţă şi de nimicnicia propriei lor condiţii umane. Astfel stând lucrurile, dacă ei se înclinau uşor în timpul meditaţiei, asta nu le făcea nici un rău…În ceea ce te priveşte însă, tu ai mai degrabă nevoie de energie; de aceea, în timpul meditaţiei redresează-te, fii vigilent, îndreaptă-ţi cât mai bine coloana şi înalţă-ţi privirea spre lumina lui Dumnezeu, pe care o poţi vedea în creştetul capului, dar ia aminte şi fă aceasta fără orgoliu. De altfel, dacă vei observa cu multă atenţie macul, vei remarca tu singur nu numai verticalitatea tijei sale, ci şi o anumită supleţe care îi permite să se încline cu uşurinţă în faţa vântului; fiindcă el este totodată atât de umil…
Tu trebuie să-ţi dai seama în adâncul fiinţei tale că într-adevăr, învăţătura tainică a macului constă atât în fragilitatea sa, cât şi în efemeritatea sa. Tânărul care acum eşti trebuie astfel să înveţe nu doar să înflorească, ci să se şi veştejească. Meditând la cele spuse de părintele Serafim, tânărul nostru filosof înţelese mai bine cuvintele profetului „orice corp de carne este pentru Dumnezeu precum iarba, iar delicateţea sa este precum cea a florilor de câmp, căci până la urmă vine vremea când iarba se usucă, florile se ofilesc, atunci când vântul Domnului suflă peste ele; dar dincolo de toate acestea, cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pe pentru totdeauna…Toate popoarele pământului sunt pentru Dumnezeu ca o picătură de apă din vatră, ca praful fin pe o balanţă…El îi face fără însemnătate în perspectiva eternităţii pe toţi judecătorii pământului. De-abia sunt sădiţi, de-abia sunt semănaţi, de-abia li s-a înrădăcinat tulpina în pământ, şi El (Dumnezeu) suflă peste ei de îi usucă şi apoi un vârtej îi ia ca pe nişte paie.” (Isaia, 40-7, 8, 15, 23, 24).

Muntele îi dăruise tânărului nostru filosof simţul eternităţii, iar după aceea macul l-a învăţat să realizeze fragilitatea lucrurilor efemere, care sunt supuse timpului. A medita înseamnă printre altele să cunoşti oricând Eternul în Clipa efemeră. Înseamnă de asemenea că este necesar să înfloreşti complet atunci când îţi este dat să înfloreşti, să iubeşti din plin atunci când îţi este dat să iubeşti, fără a accepta niciodată nimic în schimb, căci în afară de tot ceea ce ne dăruie clipă de clipă Dumnezeu ce am mai putea oare primi, şi de la cine? Să ne gândim adânc de ce înfloresc oare macii? Şi pentru cine?
Tânărul nostru filosof a învăţat astfel să mediteze profund fără să urmărească un scop anume sau un profit, el a realizat totodată că trebuie să mediteze din simpla bucurie de a exista, de a iubi lumina eternă a lui Dumnezeu. „Iubirea este propria sa recompensă”, spunea Sf. Bernard. „Floarea înfloreşte pentru că înfloreşte”, spunea cândva Angelus Silesius.
„Muntele este de fapt cel care înfloreşte în mac, gândea acum tânărul nostru filosof. Întregul univers meditează acum în mine. Fie ca el să roşească de bucurie în această clipă privilegiată care este viaţa mea”. Acest gând era totuşi prea mult pentru el. Tocmai de aceea părintele Serafim a fost din nou nevoit să-l ia şi să-l scuture puţin, după care l-a luat din nou de braţ şi l-a condus acum pe un drum abrupt până la ţărmul mării, într-un mic golfuleţ izolat şi i-a spus: „Încetează să mai rumegi precum o vacă frăgezimea unui mac… Ia aminte că trebuie să capeţi acum o inimă marină. Învaţă să meditezi precum oceanul”.

4. A medita precum oceanul

Tânărul nostru s-a apropiat atunci cu noua stare pe care o avea de mare. Gândind retrospectiv şi-a dat seama că avea acum o poziţie stabilă şi coloana dreaptă. Oare ce îi mai lipsea? Ce putea să îl înveţe pe el ciclonul valurilor? Curând, a remarcat că vântul se intensifică. Fluxul şi refluxul mării au devenit atunci mai puternice, iar aceasta a trezit în el dorul de ocean. Trebuie că nu întâmplător îl sfătuise bătrânul călugăr să mediteze precum oceanul, şi nu precum marea. Oare de unde o fi ştiut acesta de lungile ore pe care le petrecuse tânărul la nordul Atlanticului, învăluit numai de noapte, când învăţase să îşi acordeze respiraţia după ritmul valurilor? Inspir, expir… Apoi: sunt inspirat de Dumnezeu, sunt expirat de Dumnezeu. Mă las apoi complet purtat de suflu, ca şi cum aş fi purtat de valuri…
El reluă acum din nou aceste exerciţii. Dar, ce curios era totul în prezent! Înainte când făcea acelaşi lucru pur şi simplu uita de el, se dizolva precum o picătură în mare. Acum însă, îşi dădu seama că el-picătura îşi păstra întru totul forma, conştiinţa de sine. Constatând aceste transformări el se întrebă: „Să fie oare efectul posturii, cu coloana dreaptă, să fie oare efectul înrădăcinării în pământ? Acum tânărul nostru nu mai era deloc purtat ca înainte de ritmul aprofundat al respiraţiei sale, ci reuşea tot timpul să-şi păstreze neafectată identitatea conştiinţei. Era în acelaşi timp o picătură, şi parcă totodată în mod tainic era „una cu oceanul”. Astfel el a învăţat că meditaţia profundă înseamnă totodată şi o respiraţie profundă şi naturală sau cu alte cuvinte, lăsarea liberă a fluxului şi a refluxului suflului.
El a mai învăţat de asemenea faptul că, deşi valurile erau nenumărate la suprafaţă, fundul oceanului rămânea în permanenţă liniştit. La puţin timp după aceea el şi-a dat seama că la fel şi gândurile sale, vin şi pleacă, dar că în profunzime în fiinţa sa, ceva etern şi indescriptibil (Spiritul Nemuritor) rămâne mereu imobil. Cu fiecare nouă zi de meditaţie profundă, tânărul nostru îşi pierdea complet identitatea cu „valurile” gândurilor, devenind tot mai mult una cu fundul cel nemişcat (Spiritul Nemuritor) al oceanului.

Acum el şi-a amintit cu încântare versurile poetului care îi marcaseră adolescenţa: „existenţa este precum o mare tulburată de valuri. Din ea, oamenii cei obişnuiţi nu percep decât valurile. Priveşte cu multă atenţie cum din profunzimile mării ţâşnesc clipă de clipă la suprafaţă nenumărate valuri, în timp ce ea rămâne ascunsă, dincolo de ele”. Acum, pentru el marea nu-i mai apărea a fi atât de „ascunsă”, unicitatea tuturor fiinţelor şi lucrurilor era mai evidentă, fără ca multiplicitatea să fie abolită. Fondul şi forma, conţinutul şi înfăţişarea, vizibilul şi invizibilul nu îi apăreau acum ca nişte contrarii absolute, ci pentru el, toate acestea începeau să se contopească în oceanul unic al vieţii.
Oare, se întreba el, la baza respiraţiei sale nu stătea acea Ruah sau pneuma sau prana yoghinilor sau cel mai simplu, respiraţia atotputernică a lui Dumnezeu?
„Cel care îşi ascultă cu multă atenţie şi detaşare respiraţia, îi spuse atunci părintele Serafim, nu este departe de Dumnezeu. Ascultă cu multă atenţie sfârşitul expiraţiei tale. Ascultă cu multă atenţie începutul inspiraţiei”. Punând cu fervoare în practică acest sfat, tânărul nostru realiză că într-adevăr, exista în aceste momente tainice de început şi de sfârşit o tăcere mult mai profundă decât fluxul şi refluxul valurilor, ceva care se aseamănă cu Oceanul…

5. A medita precum o pasăre

„Poziţia stabilă, orientarea consecventă spre lumina lui Dumnezeu şi respiraţia profundă, natural ritmată precum oceanul nu formează încă meditaţia isihastă, îi spuse într-o zi părintele Serafim tânărului nostru. Trebuie să înveţi acum să meditezi întocmai ca o pasăre”. Şi luându-l de mână îl conduse spre o mică chilie, deasupra căreia îşi făcuseră cuib două turturele. Ciripitul lor zglobiu îl încântau mai întâi pe tânărul nostru, dar sfârşi prin a-l enerva. Lui i se părea că ele îşi alegeau exact momentul când el dorea să doarmă, pentru a-şi ciripi cele mai dulci şoapte de iubire.

Tânărul nostru îl întrebă nedumerit pe călugăr ce înseamnă toate acestea şi cât va mai dura această comedie. Muntele, macul şi oceanul mai treacă-meargă (deşi, fără îndoială că cineva din afară ar fi putut imediat să se întrebe ce legătură aveau toate acestea cu creştinismul), dar acum, să ajungă să i se propună toate aceste orătănii languroase drept maestru de meditaţii, asta i se părea a fi prea de tot!
Părintele Serafim îi explică atunci cu răbdare faptul că în „Vechiul Testament” cuvântul care exprimă starea de meditaţie are rădăcina „haga”, care este tradus în limba greacă sub forma de melete – meletan şi care în limba latină se traduce prin meditari – meditatio. Rădăcina termenului său originar înseamnă a „murmura în şoaptă”. Aceeaşi rădăcină desemna adesea şi strigătele animalelor, spre exemplu răgetul leului (Isaia, 31,4), ciripitul rândunicii şi gânguritul porumbelului (Isaia, 38,14), precum şi mormăitul urşilor.
„După cum vezi aici pe Muntele Athos ne lipsesc urşii. Iată de ce te-am condus lângă aceste turturele. Învăţătura lor pentru tine este, oricum, aceeaşi. Trebuie acum să meditezi totodată şi cu gâtul, folosindu-l nu doar pentru respiraţie, ci şi pentru a murmura în şoaptă numele lui Dumnezeu zi şi noapte.
Atunci când eşti fericit, tu îngâni chiar fără să îţi dai seama un cântecel, ori eventual murmuri câteva cuvinte fără nici o semnificaţie, şi în acele clipe acel murmur face să-ţi vibreze întreaga fiinţă într-o bucurie simplă şi senină.
Meditaţia profundă înseamnă deci să laşi să răsune în tine ciripitul acestei turturele, înseamnă să laşi de asemenea să urce în tine şi să debordeze cântecul ce se naşte în inimă, la fel cum ai lăsat să te invadeze parfumul florii… Meditaţia înseamnă totodată să respiri cântând lăuntric, fără sunete exterioare.
Fără să urmăreşti încă să le găseşti semnificaţia profundă, îţi propun să repeţi continuu, să murmuri, să îngâni, să faci să vibreze profund şi plenar în tine aceste cuvinte care umplu de iubire pentru Dumnezeu inimile călugărilor de la Muntele Athos: Kyrie eleison, kyrie eleison”. Tânărul nostru nu era acum prea încântat, căci el deja cunoştea de mult semnificaţia cuvintelor greceşti kyrie eleison: „Doamne, miluieşte”.
Intuindu-i foarte bine starea, părintele Serafim zâmbi: „Da, şi aceasta este una din semnificaţiile expresiei, dar să ştii că mai există şi altele, de pildă: „Doamne, Dumenzeule, Te implor trimite asupra mea Duhul Tău Sfânt! Lasă binecuvântarea Ta divină să coboare asupra mea şi a tuturor! Fie Numele Tău în vecii vecilor binecuvântat!” etc. Dar ţi-am spus că nu este încă momentul să insişti asupra semnificaţiilor, fiindcă la momentul potrivit ele ţi se vor revela de la sine mai devreme sau mai târziu. Pentru moment să ştii că este suficient să devii sensibil şi foarte atent la vibraţia tainică şi înălţătoare pe care aceste cuvinte o trezesc în inima ta şi în corpul tău.

Urmăreşte apoi să armonizezi această vibraţie care apare atunci, cu ritmul respiraţiei tale. Când eşti asaltat de prea multe gânduri, revino uşor doar la această invocaţie, respiră cât mai profund, menţine-te cât mai drept şi nemişcat şi vei cunoaşte astfel un moment de Isyhia, pacea profundă interioară pe care Dumnezeu o dăruieşte celor care îl iubesc.”
Curând, după aceea tânărul nostru era deja foarte familiarizat cu expresia respectivă („Doamne miluieşte”). După încă câtva timp el chiar ajunsese să nu o mai repete numai cu buzele ci şi cu inima.
Atunci el nu mai căuta deloc să pătrundă mental sensul cuvintelor, iar repetarea lor continuă îi inducea uneori o linişte profundă, extatică, ce până atunci îi fusese complet necunoscută. El a descoperit astfel gradat ceea ce trebuia să fi fost atitudinea interioară a Apostului Toma, atunci când L-a descoperit pe Hristos reînviat. El se ştie că a rostit atunci: „Kyrie eleison, Domnul şi Dumnezeul meu”.
Invocaţia aceasta simplă îl scufunda uneori fulgerător într-o stare de intens respect pentru tot ceea ce există, dar şi de adoraţie copleşitoare pentru ceea ce se află ascuns la rădăcina oricărei existenţe. Părintele Serafim îi spuse: „Acum, este bine să ştii că nu mai eşti departe de a medita precum un om. Tocmai de aceea vreau să te învăţ acum meditaţia lui Avraam.”

6. A medita precum Avraam

Până acum, se putea spune că învăţătura stareţului Serafim fusese de ordin natural şi terapeutic. Călugării din vechime, după cum mărturiseşte chiar Filon al Alexandriei, erau de fapt nişte „terapeuţi” („tămăduitori”). Înainte de a conduce omul la adevărata iluminare, rolul lor era, înainte de toate, să vindece grabnic natura umană şi să o armonizeze pe deplin astfel încât acesta să poată primi Graţia Cea Înălţătoare a lui Dumnezeu, care nu contrazice natura, ci doar o restaurează şi o împlineşte.

Muntele, macul, oceanul, pasărea, toate până la urmă l-au învăţat pe tânărul nostru să reconştientizeze, să recapituleze diferitele nivele de existenţă mereu vii pe care fiinţa sa le cunoscuse cândva sau, cu alte cuvinte, diferitele regnuri care compun Macrocosmosul: regnul mineral, vegetal, animal. Omul – după cum fiecare poate să-şi dea seama, privind cu multă atenţie în jurul său şi în el însuşi – a pierdut contactul (rezonanţa) cu tot ceea ce este bun şi divin în Macrocosmos, cu stânca, cu plantele, cu animalele, şi această stare de fapt rea a condus la apariţia unui inconfort, a bolilor, a insecurităţii, a lipsei de iubire, a nefericirii şi a anxietăţii.
El a ajuns prin acest mare păcat un străin în propriul său univers. Meditaţia profundă înseamnă deci, mai înainte de toate, slăvirea sinceră şi spontană a universului, căci, după cum spuneau Sfinţii Părinţi, „toate lucrurile şi fiinţele neomeneşti au învăţat să se roage înaintea noastră”. Omul, ca fiinţă privilegiată de Dumnezeu, este singurul loc din univers unde rugăciunea lumii devine cu adevărat şi în totalitate conştientă de ea însăşi.
Tocmai de aceea omul se află aici pentru a da în mod conştient nume lucrurilor şi fiinţelor pe care creaturile celelalte doar le bâlbâie… Împreună cu Avraam, noi intrăm acum pe un nivel de conştiinţă cu totul nou şi mult mai înalt, care se numeşte credinţă sau, altfel spus, adeziunea necondiţionată atât a inteligenţei cât şi a inimii faţă de acest „Tu” care Există, care transpare tainic pentru cei capabili să-L intuiască, pretutindeni în multiplicitate.
Aceasta este în câteva cuvinte experienţa şi meditaţia lui Avraam. Cu ajutorul ei noi realizăm că totdeauna în spatele stelelor există ceva mai mult şi mai mare decât stelele, o prezenţă misterioasă şi copleşitoare, foarte greu de definit, pe care nimeni nu o poate numi cu precizie, dar care totuşi conţine în ea toate numele… toate formele… toate forţele… toate aspectele… toate energiile… şi în plus ceva tainic şi de nepătruns.

În misterul teribil (Dumnezeu) pe care îl intuim atunci există ceva mai presus decât universul şi care, totuşi, nu poate fi sesizat în afara universului. Diferenţa dintre Dumnezeu şi Natură este diferenţa dintre albastrul cerului şi albastrul unei priviri. Avraam nu căuta albastrul, ci privirea…
După ce învăţase postura cea dreaptă, înrădăcinarea, orientarea pozitivă spre lumina lui Dumnezeu, respiraţia tăcută a oceanului şi cântecul tainic interior, tânărul nostru era acum invitat să-şi trezească complet şi cu adevărat inima. „Învaţă acum că eşti o fiinţă a lui Dumnezeu”, realizează astfel că ceea ce caracterizează într-adevăr inima ta este faptul că ea personalizează toate lucrurile, toate fiinţele, chiar şi Absolutul, care este Sursa (Izvorul Ultim) a tot ceea ce trăieşte şi respiră. Realizează că toate câte există îl numesc, îi spun: „Dumnezeul meu, Creatorul meu” şi se lasă pătrunse de Prezenţa Sa. A medita precum Avraam înseamnă în realitate că, dincolo de cele mai variate aparenţe, să întreţii mereu contactul cu Prezenţa Unică (Dumnezeu). Această formă profundă de meditaţie vizează deja permanent toate detaliile concrete ale vieţii cotidiene. Aminteşte-ţi tocmai de aceea episodul cu stejarul din Mamre.
Avraam era aşezat la intrarea în cort, în momentul cel mai călduros al zilei. Aici, el tocmai a primit vizita a trei străini, care după aceea aveau să se dovedească mesageri ai lui Dumnezeu. A medita precum Avraam înseamnă să practici plin de dăruire şi umilinţă ospitalitatea, să dăruieşti un pahar de apă celui însetat. Aceasta nu te va scoate din tăcerea ta ci, dimpotrivă, te va apropia şi mai mult de sursă (Izvorul nesfârşit). Nu te limita deci să trezeşti în tine pacea profundă şi lumina lui Dumnezeu ci, umple-ţi totodată inima de iubire faţă de toate fiinţele pământului”.
Şi spunând aceste cuvinte părintele Serafim îi citi tânărului un lung pasaj din „Geneză”, în care se vorbeşte despre intervenţia lui Avraam pe lângă Dumnezeu. Aflat în faţa lui Dumnezeu, Cel care este, care a fost şi care va fi în eternitate, el spune: „Vrei Tu oare, cu adevărat să-l suprimi alături de păcătos pe cel drept? Dacă există numai cinzeci de oameni drepţi şi buni într-un oraş, îi vei distruge Tu oare pe ei împreună cu tot oraşul, sau vei ierta întregul oraş pentru aceşti cincizeci”
Puţin câte puţin, Avraam a fost totuşi nevoit să reducă numărul celor drepţi, pentru că Sodoma să nu fie distrusă. „O, Doamne, nu te mânia. Poate că vom găsi măcar zece oameni drepţi acolo”. („Geneza”, 18,16). A medita profund precum Avraam înseamnă să intervii plin de dragoste şi compasiune pentru viaţa oamenilor, fără să ignori păcatele lor, invocând constant şi cu credinţă compasiunea divină.

Acest gen de meditaţie eliberează în scurt timp inima de judecăţi şi de feluritele condamnări; orice efort i-ar fi dat să contemple, ea va invoca totdeauna iertarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
„A medita precum Avraam înseamnă chiar ceva mai mult, iar acum vocea părintelui Serafim tremură uşor de emoţie. Înseamnă să mergi chiar până la sacrificiul deplin, fie el de sine”. Şi aici el îi cită tânărului un alt pasaj din „Geneza”, în care Avraam este în stare să-şi sacrifice chiar fiul, pe Isaac. „Totul vine de la Dumnezeu şi totul îi aparţine numai lui Dumnezeu, murmură Serafim. Totul vine de la El şi totul este pentru El. Meditaţia lui Avraam te va conduce astfel la o totală detaşare faţă de egoul tău şi faţă de tot ceea ce are el mai scump. Caută în tine mai ales ceea ce îţi este cel mai aproape de suflet, lucrul sau aspectul cu care te identifici cel mai mult. Pentru Avraam, acesta era fiul său Isaac. Dacă şi tu vei fi de asemenea capabil să-l dăruieşti pe acela lui Dumnezeu, să te abandonezi total, într-o credinţă deplină faţă de Cel care transcende raţiunea şi bunul simţ (aparent), totul îţi va fi înapoiat la momentul potrivit, însutit. Dumnezeu are totdeauna grijă de copiii săi. A medita precum Avraam înseamnă de asemenea să îţi umpli tot timpul, inima şi conştiinţa numai cu prezenţa lui Dumnezeu. Adu-ţi aminte că atunci când Avraam a urcat în vârful muntelui, el nu avea în inimă decât gândul la fiul său. Când a coborât, nu mai rămăsese în inima sa decât Dumnezeu.
A învăţa lecţia sacrificiului înseamnă a descoperi că niciodată nimic nu-ţi aparţine „ţie”. Totul îi aparţine numai lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă moartea egoului şi descoperirea Sinelui Nepieritor. A medita precum Avraam înseamnă de asemenea să fuzionezi pe deplin, prin credinţă, cu Cel Veşnic şi Atotputernic (Dumnezeu), care transcende universul (Macrocosmosul), înseamnă să practici cu bucurie şi dragoste ospitalitatea, să intervii (prin rugăciune) pentru salvarea tuturor oamenilor, să te uiţi adeseori pe tine însuţi şi să rupi cât mai grabnic orice ataşament pentru a descoperi că Cel care locuieşte în străfundurile fiinţei tale, ca şi întregul univers este „Cel ce este pentru că într-adevăr este” (Dumnezeu).

7. A medita precum Iisus

Părintele Serafim apărea acum din ce în ce mai rar pentru a mai da sfaturi tânărului său învăţăcel. El simţea însă de la distanţă (telepatic) toate progresele pe care le făcea tânărul său discipol atât în arta meditaţiei cât şi în aceea a rugăciunii. De câteva ori chiar îl surprinsese pe tânărul său discipol cu faţa scăldată în lacrimi, meditând precum Avraam şi rugându-se cu fervoare pentru oameni: „Doamne, îţi implor cu umilinţă Graţia Ta Divină, căci altfel, fără ajutorul Tău, ce se va petrece cu toţi aceşti păcătoşi?”

Într-o bună zi, tânărul îl căută special pe părintele Serafim ca să-l întrebe: „Părinte, de ce nu mi-ai vorbit încă niciodată de Iisus? Care era rugăciunea Lui, forma Lui de meditaţie? În toate liturghiile şi slujbele eu ştiu că nu se vorbeşte decât despre El. În rugăciunea Inimii, aşa cum o descrie „Filocalia, Numele Lui este adeseori invocat. De ce nu-mi spui nimic despre El?”
Părintele Serafim păru a fi foarte tulburat, ca şi cum tânărul i-ar fi cerut să-i dezvăluie cel mai intim secret al inimii sale. Cu cât mai mare este revelaţia dumnezeiască primită, cu atât mai mare este şi smerenia cu care ea poate fi transmisă altuia. Părintele Serafim îi mărturisi apoi că el însuşi încă nu se simţea atât de smerit pentru a-i putea comunica un asemenea secret: „Aceasta, să ştii că numai Duhul Sfânt te poate învăţa. Nimeni nu ştie cine este cu adevărat Fiul, decât Tatăl, şi nimeni nu ştie cine este cu adevărat Tatăl, decât Fiul şi aceia cărora Fiul doreşte să li se reveleze” (Luca, 10,22).
Ajuns aici este necesar să ştii că trebuie să devii tu însuţi UNA (cu alte cuvinte să te identifici pe deplin) cu Fiul pentru a te ruga precum Fiul şi pentru a întreţine cu Cel pe care El Îl numea Tatăl Său şi Tatăl Nostru (Dumnezeu), aceleaşi relaţii de intimitate ca şi El, iar această împlinire nu poate fi decât opera Duhului Sfânt, care îţi va dezvălui atunci sensul tuturor cuvintelor lui Iisus. Evanghelia va începe abia atunci să trăiască pe deplin vie în tine şi te va învăţa să te rogi aşa cum trebuie”.
Dar tânărul insistă să afle mai mult: „Bine, surâse bătrânul Serafim. Trebuie să ştii că a medita precum Iisus înseamnă să recapitulezi mai întâi foarte bine toate formele de meditaţie în care te-am iniţiat anterior. Trebuie de asemeni să ştii că Iisus a fost, este şi va fi în eternitate omul cosmic. El ştia deci la perfecţiune să mediteze precum muntele, precum macul, precum oceanul, precum pasărea. El cunoştea, desigur, şi meditaţia lui Avraam. Inima sa nu avea graniţe şi tocmai de aceea El îşi iubea până şi duşmanii, până şi călăii.
Aminteşte-ţi că fiind pe cruce Iisus spune: „Iartă-i Tată, căci nu ştiu ce fac.” Ospitalitatea şi bunăvoinţa Sa erau egale faţă de toţi. El îi primea cu dragoste şi compasiune la El chiar şi pe bolnavi, pe păcătoşi, pe paralizaţi, pe prostituate, pe cei care aveau să-L vândă. Noaptea, El se retrăgea în singurătatea Naturii pentru a se ruga şi atunci adeseori murmura plin de dragoste precum un copil: „Avva”, adică „Tată”… Ţi se poate părea ridicol să-L numeşti „Tată” pe Cel Transcendent, Infinit, de Nenumit, Cel care este dincolo de toate.

Şi totuşi, aceasta era rugăciunea principală a lui Iisus şi El spunea totul prin acest singur cuvânt. Cerul şi pământul fuzionau atunci pe deplin în El, datorită credinţei Sale imense. Dumnezeu şi omul nu mai făceau în acele momente decât una. Fără îndoială că trebuie să rosteşti cu o mare dăruire şi aspiraţie cuvântul „Tată” în liniştea nopţii, ca să înţelegi cu adevărat ce înseamnă aceasta…
Astăzi, când în această lume relaţiile dintre părinte şi copil s-au schimbat atât de mult, încât în multe cazuri aproape că ele nu mai înseamnă nimic, puţini vor fi aceia care vor pricepe ce vreau să spun aici. Poate că acum, această imagine nu mai corespunde deloc realităţilor acestei lumi.
Tocmai de aceea, am preferat să nu îţi spun nimic, să nu-ţi folosesc nici o imagine şi să aştept cu harul Duhului Sfânt să-ţi dăruiască sentimentele şi cunoaşterea tainică pe care le avea Iisus Hristos, astfel încât acest unic cuvânt „Avva” să nu iasă doar din vârful buzelor tale, ci în realitate să ţâşnească din profunzimile ultime ale inimii. Abia atunci tu vei putea înţelege cu adevărat ce înseamnă rugăciune tainică şi meditaţia isihastă.”

8. Şi acum du-te acasă!

Tânărul discipol al părintelui Serafim a mai rămas după aceea câteva luni pe Muntele Athos.
Rugăciunea cea simplă a lui Iisus îl propulsă adeseori în abisuri fără margini şi fără fund, aducându-l uneori în pragul unei adevărate beţii extatice:

Nu sunt eu cel care trăiesc acum, Hristos cel veşnic trăieşte în mine”,

putea să spună el atunci, la fel ca Sf. Paul. Când era copleşit de aceste stări, în el apărea un delir constant de umilinţă şi tot atunci apărea de asemenea dorinţa de intervenţie în favoarea celorlalţi, care se manifesta printr-o dorinţă arzătoare „ca toţi oamenii să fie salvaţi din starea în care se aflau şi să atingă plenitudinea extatică a cunoaşterii Adevărului”. El devenise acum precum o flacără vie, ardea mereu în focul iubirii. „Ardea tot timpul şi totuşi nu era niciodată consumat”. Trăia de asemenea adesea sublime viziuni luminoase. Unii spuneau chiar că l-ar fi văzut mergând deasupra apelor sau rămânând extaziat şi imobil la câţiva metrii deasupra solului…

La un moment dat, din nou Părintele Serafim a venit şi a început să ţipe:
„Gata! Ajunge! Şi acum ia-ţi lucrurile şi pleacă!” Şi astfel părintele Serafim îi ceru tânărului său discipol să părăsească Athosul şi să reîntoarcă acasă ca să vadă acolo ce va mai rămâne din minunatele sale rugăciuni şi meditaţii isihaste!
Tânărul discipol isihast plecă imediat după această discuţie, fără a mai întreba de ce i se cerea tocmai aceasta. Revenit înapoi în ţara sa de origine cunoscuţii săi îl găsiră slăbit. Lor nu li se părea a fi nimic spiritual sau dumnezeiesc în barba sa aproape murdară şi în aerul său neglijent. Dar toate acestea şi multele altele acum, pe el, nu îl mai tulburau absolut deloc, căci el nu putea să uite învăţătura stareţului Serafim.

Când uneori se simţea prea agitat, nemaigăsind aproape deloc timp şi pentru el însuşi, renunţa pentru o clipă la tot şi la toate şi se ducea pe terasa unei cafenele ca să mediteze acolo ca un munte. Când simţea cum se amplifică în el orgoliul, vanitatea, îşi amintea fulgerător de mac.
Orice floare se veştejeşte” îşi spunea el atunci, şi inima sa se îndrepta din nou spre lumina lui Dumnezeu cea nepieritoare.

Când în alte situaţii tristeţea, mânia, dezgustul îi invadau sufletul, el se retrăgea în singurătate şi începea să respire profund şi ritmic, precum oceanul; făcând aceasta el simţea în scurt timp cum se punea la unison cu Suflul lui Dumnezeu şi atunci plin de umilinţă Îi invoca Numele, murmurând: kyrie eleison.

Când adeseori contempla suferinţele, răutatea şi neputinţa semenilor săi, îşi amintea imediat de meditaţia lui Avraam.

Când era calomniat sau atunci când era nevoit să asculte diferite infamii cu privire la persoana lui, îşi regăsea din nou fericirea şi candoarea de copil al lui Dumnezeu meditând împreună cu Iisus. În exterior, pentru ceilalţi era un om ca toţi ceilalţi. Nu urmărea niciodată să aibă aerul unui sfânt.

După 7 ani de la reîntoarcerea sa de la Muntele Athos el uitase chiar să mai practice, fie şi o dată pe lună, metoda ascultării interioare isihaste. Dar cu toate acestea ceea ce nu a uitat niciodată era şi va rămâne să Îl iubească pe Dumnezeu clipă de clipă şi să meargă mai mereu în prezenţa Lui (Dumnezeu).

………………………………………………………………………………………………..

Filmul despre Abheda Yoga Academy si Kundalini varianta rezumată - (20 min) Dacă doriți, AICI puteți găsi filmul intreg...