• pentru a primi informații si articole puteti trimite email-ul dv la abheda.yoga@gmail.com sau sms cu emailul dv. la 0762.663.153
  • suntem pe Facebook AICI
  • noi cursuri ABHEDA Yoga incep pe data de sambata 20 octombrie 2018 iar înscrierile se fac AICI
  • cursurile TTC200 de profesori de yoga incep pe data de 13 octombrie 2018 iar înscrierile se fac AICI
    • ...................ARTICOLUL....................

    A pune în rezonanţă Invocarea Numelui din creştinism şi Invocarea Numelui din marile tradiţii spirituale ale omenirii nu este un demers sincretic, ci o conştientizare a unităţii speciei umane. Ceea ce este adevărat într-o tradiţie trebuie să se regăsească, sub forme şi nuanţe specifice, şi în alte tradiţii, altminteri ar fi un „adevăr sărac”: „Adevăr la mine, greşeală la tine”… Asta nu înseamnă că trebuie să amestecăm metodele – ar fi o dovadă de lipsă de discernământ şi de respect faţă de contextele teologice şi antropologice în care au fost elaborate. Şi aici, ca şi în alte părţi, este necesară „deschiderea şi fidelitatea”.

    A considera celelalte tradiţii eretice ar fi o încălcare a primei porunci, care este să recunoaştem în toate creaturile Prezenţa Unicului Creator, această Prezenţă revelându-se la diferite niveluri pe care noi nu le putem măsura sau judeca fără a ne considera pe noi înşine drept Dumnezeu. Ar fi mai bine să recunoaştem, aşa cum făceau cei din vechime, prezenţa „Logosului care luminează orice om ce vine pe această lume”, să recunoaştem „sperma theou”, sămânţa lui Dumnezeu care îşi croieşte o cale de lumină prin opacitatea şi împietrirea inimii omeneşti.

    Departe de a relativiza valoarea unică a metodei de rugăciune isihasta, marile tradiţii spirituale ale omenirii o confirmă ca fiind una dintre formele cele mai actuale prin care infinita dorinţă a omului tinde să atingă Infinitul Real, care îl poate împlini şi îi poate oferi Fericirea.

    I. Invocarea numelui lui Dumnezeu în hinduism
    1. Teoriile fundamentale ale hinduismului

    După Jean Herbert, teoriile fundamentale ale hinduismului se reduc la un număr de aserţiuni care ar putea fi enunţate după cum urmează:
    1. Adevărul profund, numeral este sensibil diferit de imaginea pe care percepţiile noastre senzoriale ne îngăduie să ne-o formăm despre univers, chiar şi interpretate cu toate resursele intelectului nostru.
    2. Plecând de la imaginea pe care ne-o furnizează aparenţele, ne apropiem de adevărul profund cu atât mai mult cu cât ne îndepărtăm de conştiinţa multiplicităţii, pentru a ne înălţa către conştiinţa unităţii.
    3. Apariţia universului rezultă din manifestarea Unului sub aparenţa multiplicităţii.
    4. Lumea polarităţilor, cu alte cuvinte conştiinţa multiplicităţii pe care o trăim acum, este o concepţie imperfectă a Adevărului profund; prin urmare, ea participă într-un anumit sens la natura Acestuia şi, în orice caz, ne serveşte drept trambulină pentru a ajunge la El.
    5. Totalitatea profundă trebuie să înglobeze totalitatea nu numai a ceea ce este, ci şi a ceea ce nu intră în categoriile existenţei. Ea nu poate fi cuprinsă în polarităţi.
    6. Sufletul omului este identic cu totalitatea. Omul este capabil să ajungă, prin anumite discipline adecvate, să realizeze această identitate, iar scopul vieţii este tocmai acela de a realiza această conştiinţă a adevărului profund.
    7. Până să ajungă la această conştiinţă, sufletul este obligat să se încarneze, adică să treacă – sau să creadă că trece – printr-o succesiune de stări, dintre care cele principale sunt delimitate de o naştere şi o moarte. Putem deci afirma că scopul vieţii este eliberarea din acest şir continuu al reîncarnărilor.
    8. Fiecare încarnare este consecinţa celor care au precedat-o şi le determină într-o anumită măsură pe cele care vor urma.
    9. Fiecare încarnare are deci caracteristici care o individualizează; ea diferă de celelalte prin posibilităţile pe care le oferă şi prin obligaţiile pe care le impune.
    10. Toate sufletele vor ajunge în cele din urmă la realizarea adevărului profund, fapt numit eliberare ultimă. Această eliberare poate fi concepută ca o unire (cu un Dumnezeu personal), ca starea de unitate, ca atingerea conştiinţei non-dualităţii sau ca o stare de conştiinţă care depăşeşte atât unitatea cât şi multiplicitatea.

    Va trebui să ne reamintim de aceste 10 idei fundamentale atunci când vom studia JAPA YOGA, repetarea mentală a unui Sunet sau Invocarea unui Nume Divin. Nu putem ignora presupoziţiile teologice şi filosofice ale acestei tehnici. Scoţând-o din contextul ei originar, ea nu poate fi decât deformată, iar anumite paralele cu isihasmul – referitoare la atitudine şi la metodă – pot produce confuzii. Este important, în primul rând, să reamintim importanţa Verbului şi noţiunea de MANTRA în tradiţia hindusă, apoi semnificaţia pe care o capătă Invocarea Numelui Divin în BHAKTI YOGA.

    2. Logosul, Numele Divin şi Sunetul în practica YOGA

    a. Importanţa Verbului şi a sunetului în tradiţia hindusă
    Teoria creaţiei prin Verb ocupă un loc preponderent în hinduism. Încă din epoca Vedelor, cuvântul (VAK) sacru şi transcendent este conceput drept forţa care generează, susţine şi distruge cosmosul. Din perioada arhaică şi până la ultimele speculaţii TANTRA-ice, Cuvântul apare ca fiind modul de generare a lumii şi, din punct de vedere al cosmogoniei, este considerat a fi regula fundamentală care ordonează şi susţine macrocosmosul, cu trimitere şi la MANTRA-e (mijloace de eliberare din tirania devenirii).

    Vehiculul Revelaţiei poate fi sau o limbă vulgară, în acest caz nu contează decât sensul, în detrimentul suportului formal, sau o limbă sacră, în acest caz, limba include o origine non-umană, decelabilă în însăşi structura limbii, care face din gramatică o disciplină spirituală, din foneme un suport simbolic al adevărurilor metafizice, iar din însăşi forma literelor şi din valoarea numerică pe care acestea o posedă – un suport plastic de meditaţie sau o combinaţie care ţine de domeniul matematicii sacre.

    Şcolile inspirate de UPANISHADE au extras de aici o învăţătură foarte elevată referitoare la sunet (SHABDA) şi cuvânt. Sunetul şi cuvintele provin din Cuvântul etern, fiind legate de El şi susţinute de El; ele sunt apte de a-L conţine parţial. Prin sunet şi cuvinte, folosite ca mijloc de eliberare, putem deci re-comunica Cuvântul etern, în cele din urmă, o tăcere dincolo de tăcere.

    Ca întotdeauna în India, asemenea învăţături au fost supuse unui minuţios proces de elaborare şi au fost înveşmântate au o asceză adecvată. Ele constituie calea pe care adepţii o numesc SHABDA YOGA, YOGA sunetelor mistice.

    b. MANTRA
    Etimologia cuvântului MANTRA este legată de rădăcina „MAN”, a gândi, la care se adaugă sufixul „TRA”, care serveşte la construirea cuvintelor care desemnează instrumente sau obiecte. Literalmente, MANTRA este un instrument al gândirii. Aici nu este vorba despre gândirea obişnuită, conceptuală, discriminatoare, legată de lumea empirică şi de dualitatea subiect-obiect, ci despre o formă mai înaltă, unificatoare şi eliberatoare a conştiinţei.

    Sri Aurobindo scrie: „Teoria MANTRA-elor spune că acestea sunt cuvinte născute din profunzimile tainice ale fiinţei noastre, unde au fost «clocite» de o conştiinţă mai profundă decât conştiinţa mentală din starea de veghe, şi ulterior proiectate în exterior, în tăcere sau prin intermediul vocii – cuvântul tăcut poate fi considerat mai puternic decât cuvântul rostit – tocmai pentru un scop creator. MANTRA poate nu numai să creeze în noi înşine noi stări subiective, să ne modifice fiinţa psihică, să reveleze o cunoaştere şi nişte facultăţi de care nu eram conştienţi anterior, ea poate nu numai să creeze rezultate asemănătoare în alte conştiinţe decât în cea a fiinţei care o rosteşte, ci poate chiar să producă, în atmosfera mentală şi vitală, anumite vibraţii care vor avea ca efect acţiuni şi chiar apariţia unor forme materiale în planul fizic. Utilizarea vedică a MANTRA-elor nu este decât o utilizare conştientă a acestei puteri secrete a Verbului.”

    Încă din perioada vedică, recitarea strofelor din Vede face parte integrantă din ritualurile sacrificiale, conjuratorii, nupţiale, iniţiatice etc., care ordonează existenţa hinduismului.

    Aspectul cel mai specific al unei MANTRA este acela care îşi află apogeul în tantrismul hindus sau budist, care îşi merită pe deplin numele de cale a MANTRA-elor (MANTRAYANA), căci indiferent de importanţa iconografiei sau a vizualizărilor meditative, MANTRA reprezintă forma materială a divinităţii într-un grad de excelenţă neatins de nicio imagine. Dacă MANTRA-ele TANTRA-ice continuă să existe uneori sub formă de fraze (caz în care se numesc MALAMANTRAS sau ghirlande de MANTRA-e), ele sunt cel mai adesea constituite din foneme sau silabe.

    „Cel care nu cunoaşte Silaba care este sălaşul tuturor zeilor în spaţiul suprem, ce va putea el să facă cu acest imn?” (Rig Veda I, 164, 39)

    Aceste foneme sunt „forma sonoră şi eficient utilizabilă de către adept a diferite aspecte ele energiei” şi sunt pe bună dreptate numite „germeni” (BIJA). Cele mai simple sunt chiar literele alfabetului sanscrit, unde fiecare dintre ele este purtătoarea unui sens eficient şi este utilizabilă ca atare.

    c. MANTRA AUM
    Simbolul esenţial al lui BRAHMAN, MANTRA fundamentală, MULAMANTRA, care precede orice altă MANTRA, care inaugurează textele religioase, care începe şi încheie invocaţiile sacre, care este sunetul primordial, însuşi izvorul cuvântului, este AUM.

    „HARI AUM! Verbul este totul – ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi – cu adevărat, totul este AUM; şi tot ceea ce e dincolo de tripla concepţie a timpului, fără nicio îndoială, este tot AUM”, spune încă din primul verset Mandukya Upanishad.

    S-au propus nenumărate explicaţii simbolice ale acestei MANTRA. Iată câteva dintre ele: „Aceste trei litere A, U şi M, pronunţate împreună AUM, pot foarte bine simboliza ansamblul tuturor sunetelor posibile. Litera A este sunetul cel mai puţin diferenţiat dintre toate; de aceea KRISHNA afirmă în Bhagavad-Gita: «Dintre litere, eu sunt A» (Bhagavad-Gita X, 33). În plus, toate sunetele articulate sunt produse în cavitatea bucală, între rădăcina limbii şi buze. Sunetul gutural este A, M este ultimul sunet labial, iar U reprezintă exact mişcarea către înainte a forţei care porneşte de la rădăcina limbii şi se termină pe buze. Pronunţat corect, AUM reprezintă întregul fenomen de producere a sunetului, care nu poate fi realizat de niciun alt sunet.”
    „A reprezintă starea grosieră, U – stare subtilă, M – starea cauzală, M topindu-se apoi treptat în Absolut.”

    Importanţa acestui cuvânt sacru poate fi evidenţiată cel mai bine prin câteva citate din Scripturi:
    „Esenţa tuturor fiinţelor este pământul, apele sunt esenţa pământului, esenţa apelor sunt plantele, omul este esenţa plantelor, esenţa omului este cuvântul; esenţa cuvântului este strofa vedică (RIG); a strofei esenţă este melodia (SAMAN); esenţa melodiei este UDGITA (partea principală e melodiei); silaba AUM este UDGITA” (Chandogya Upanishad, I, 1, 1-2).
    „Scopul proclamat de toate Vedele şi cel vizat de toate austerităţile (TAPASYA), pentru realizarea căruia se practică BRAHMACHARYA, îţi spun pe scurt, este AUM” (Katha Upanishad, II, 15).
    „AUM este arcul, atman este săgeata, ţinta este BRAHMAN” (Dhyanabindu Upanishad 15; Mundaka Upanishad II, 2, 4).
    Chiar şi creştinii au interpretarea lor: „Întrucât AUM este un sunet unic alcătuit din trei elemente, el este capabil să exprime, într-un simbol audibil, misterul unei Esenţe identice în Trei ipostaze: el răsună ca muzica imanentă a Divinităţii tăcute şi fecunde.”

    După ce a obţinut încuviinţarea unui preot catolic, care accepta MANTRA AUM ca simbol al Trinităţii, Ramdas prezintă sensul lui AUM în contextul hindus, ca simbol al unităţii dintre manifestare şi Dumnezeu. MANTRA este un mijloc de a atinge această stare divină subiacentă tuturor lucrurilor: „Ramdas acceptă ideea Tri-Unităţii: deşi sunt trei, există o Unică Realitate. Acest lucru a fost admis de părinte (un preot elveţian); el proclamă că, în aparenţă diferiţi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt în realitate Unul.”

    Acum vom urmări să înţelegem sensul MANTRA-ei AUM. Ea este alcătuită din trei sunete: A, U şi M. Primul, A, simbolizează creaţia, U – menţinerea iar al treilea, M – resorbţia manifestării. Din spiritul originar tăcut a izvorât la început sunetul ce a adus universul în manifestare. Acest sunet nu este altceva decât un val înălţat din Spiritul lui Dumnezeu, calm, tăcut şi atotcuprinzător; el este universul pe care-l vedem. Aceasta este explicaţia oferită de filozofia hindusă. Ceea ce avem în faţa noastră nu este o creaţie, ci o proiecţie a lui Dumnezeu, prin urmare ea nu este diferită de Dumnezeu. La fel precum valul care se înalţă din mijlocul Oceanului este identic cu el, punând în evidenţă doar un anumit aspect al acestuia, tot astfel spiritul tăcut, calm şi pur nu este diferit de El, la fel cum această vastă manifestare este un val al Oceanului divin. Prin urmare, marii înţelepţi ai Indiei au afirmat că universul însuşi este BRAHMAN: SARVAM KHALVIDAM BRAHMAN. Şi în această manifestare apar trei aspecte ale unei singure şi unice puteri: una creează, cealaltă menţine şi a treia distruge. Prin practică, noi trebuie să ne întoarcem la acest spirit tăcut din care provine manifestarea universală, inclusiv noi înşine. Iar mijlocul cel mai uşor de a realiza aceasta, potrivit Upanishadelor şi Vedantei, constă în a rosti mereu, modulat, silaba sacră AUM. Ea provoacă în noi anumite vibraţii care ne fac să accedem la planurile subtile, iar când aceste vibraţii încetează, întreaga noastră existenţă individuală se scufundă în supremul BRAHMAN, aspectul static al Divinului. Aceasta este semnificaţia silabei AUM.

    d) Practica JAPA
    Pentru a folosi JAPA cu maximă eficacitate, hindusul se plasează în anumite condiţii optimale, determinate în urma unei experienţe multimilenare şi precizate în textele sacre tradiţionale.
    Printre condiţiile prealabile, există un întreg grup care se referă la alegerea locului, a orei, a poziţiei etc. Oricât de grosiere şi neesenţiale ni s-ar părea nouă aceste condiţii, hinduşii le acordă cea mai mare importanţă. De altfel, la baza tuturor acestor stipulări se află două principii de bun simţ care sunt suficiente pentru a le explica în majoritatea detaliilor lor. În primul rând, trebuie eliminată cu grijă orice cauză de distragere a atenţiei, iar apoi trebuie potenţată la maximum forţa pe care o generează respectivele asociaţii de idei. Din acest ultim motiv, practicantului i se recomandă să se aşeze întotdeauna în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie, pe acelaşi scaun, îndreptat în aceeaşi direcţie etc. Astfel, la fiecare şedinţă, aspirantul profită de pe urma efectului acumulat în şedinţele anterioare.

    Referitor la necesitatea eliminării a tot ceea ce ar putea tulbura meditaţia, aceasta implică alegerea unui loc liniştit şi retras, a unei ore la care întreaga natură este liniştită şi mai cu seamă a unei poziţii (ASANA) suficient de confortabile pentru a putea fi menţinută mult timp în cea mai perfectă nemişcare, fără a simţi dorinţa de a ne foi. Există un anumit număr de posturi clasice de meditaţie, cum ar fi postura lotusului (PADMASANA) sau postura perfectă (SIDDHASANA) etc. Caracteristic pentru toate aceste posturi este faptul că practicantul se aşează la sol, cu picioarele întinse în faţă dar cu gambele orientate spre trunchi, în timp ce gâtul şi capul sunt menţinute în prelungirea coloanei vertebrale, pe o linie dreaptă verticală. Se consideră de asemenea că poziţia mâinilor (MUDRA), cea a ochilor (DRISHTI) şi anumite contracţii musculare locale (BANDHA) sunt foarte importante.

    După asumarea posturii în condiţiile menţionate, aspirantul îşi pregăteşte de regulă meditaţia printr-un exerciţiu de respiraţie numit „purificarea canalelor energetice subtile ale corpului psihic (NADI-SHUDDI).”

    După aceea poate începe JAPA propriu-zisă, adică repetare MANTRA-ei. Această MANTRA este aleasă de către GURU şi comunicată discipolului cu ocazia unei iniţieri. Acesta trebuie s-o repete cât mai mult posibil, chiar de sute de mii de ori pe zi, de regulă cu ajutorul unui şirag de mătănii.

    JAPA se poate efectua fie cu voce tare, fie în şoaptă, fie în tăcere mişcând doar buzele, fie mental. Maeştrii recomandă o metodă sau alta, în funcţie de nivelul spiritual şi de particularităţile structurii discipolilor. Se pare că JAPA pur mentală este considerată cea mai eficientă dacă aspirantul reuşeşte să-şi concentreze întreaga atenţie, dar dacă nu, celelalte procedee dau rezultate mai bune.
    „Repetând aceeaşi MANTRA, aspirantul realizează în fiecare zi, chiar fără să ştie, progrese remarcabile; repetând-o de mii şi mii de ori, el obţine gradul necesar de concentrare mentală; el va fi absorbit în meditaţie şi KUNDALINI (energia esenţială latentă a fiinţei) se va trezi în fiinţa sa. Când omul a cărui minte este purificată de orice impuritate realizează JAPA, cuvântul sacru ţâşneşte spontan din străfundul fiinţei lui; el nu mai trebuie să depună niciun efort. Acest rezultat constituie dovada atingerii succesului în practică.”
    Rodul acestei practici îl constituie eliberarea din ciclul reîncarnărilor, starea de conştiinţă situată dincolo de orice dualitate, Unirea cu Divinul.
    După marele înţelept indian Shankara, „sufletul nefiind decât BRAHMAN, se topeşte în BRAHMAN” (Brihad-aranyaka Upanishad IV, 4, 6). Aşadar, pentru suflet eliberarea constă în dobândirea sau mai bine zis redobândirea identităţii sale numenale cu Brahman, care este „adevărata sa natură” (Chandogya Upanishad VIII, 12, 3). Repetarea MANTRA-ei în acest context este o tehnică de acces la Divin, considerat ca starea de non-dualitate.

    3. BHAKTI YOGA şi Invocarea Numelui Divin
    Dacă JNANA YOGA este esenţialmente monistă şi, prin urmare, rezervată – cel puţin ca metodă principală de eliberare spirituală – doar unei elite foarte reduse, dimpotrivă, BHAKTI YOGA este prin excelenţă o YOGA dualistă în care yoghinul nu doreşte deloc să se topească în conştiinţa unităţii, ci să se bucure intens de prezenţa lui DUMNEZEU, să aibă legături cât mai intense cu DUMNEZEU. Acest lucru îl exprima cu umor şi Sri Ramakrishna atunci când, citându-l pe Ramprasad, spunea: „Eu nu vreau să devin zahărul, ci vreau să-l savurez.”

    Ce zeu, ce ISHTA-DEVATA (zeitate proprie) îşi va alege BHAKTA (devotul) ca obiect al adoraţiei sale? Se pare că alegerea sa este absolut liberă. Adoră ce zeu doreşti! Nu contează ce nume Îi dai lui DUMNEZEU, aspectul sub care ţi-L reprezinţi, esenţial este să-L iubeşti din toată inima, din tot sufletul, şi să aspiri către El din toate puterile fiinţei tale, pentru a te apropia de El.
    Odată ales zeul adorat, nu ne mai rămâne decât să repetăm neîncetat Numele său, pentru a ajunge astfel, treptat, la extazul în care „Iubirea, Iubitorul şi Iubitul nu mai fac decât una”, după cum spune Swami Vivekananda.
    „Adoratorul pierde orice noţiune de bunăstare şi rătăceşte prin lume fără a fi legat de nimic… Inima sa se topeşte în iubire în timp ce cântă Numele Domnului său mult iubit, îmbătat (literalmente „posedat de DUMNEZEU”); el izbucneşte în râs sau hohoteşte de plâns, strigă sau cântă în gura mare, sau începe să danseze” (Srimad Bhagavata XI, 11).
    Toţi maeştrii declară la unison că „cel mai uşor mijloc de evoluţie spirituală în KALI YUGA este JAPA. Mărturia lui Swami Ramdas în această privinţă este elocventă: „În această YUGA, a cânta numele lui DUMNEZEU constituie cea mai bună metodă de a ajunge la El, şi de asemenea cea mai uşoară. În Bhagavad-Gita, Domnul Krishna spune: „Dintre toate sacrificiile, eu sunt JAPA.»” Sacrificiul lui JAPA constă în obţinerea realizării divine prin rostirea Numelui Său. Această repetare nu trebuie realizată mecanic; cei care procedează astfel nu obţin nimic. Această tehnică trebuie realizată cu tot sufletul. DUMNEZEU şi Numele Său nu sunt distincţi. Când faceţi aceasta cu toată dragostea, acest nume e mai dulce ca mierea, pentru că atunci când îl cântaţi, daţi glas bucuriei ascunse în voi înşivă. De îndată ce începeţi să repetaţi Numele lui Dumnezeu, simţiţi o stare copleşitoare de extaz. De fapt, Numele Domnului nu este un mijloc, ci un scop în sine. Dacă luaţi o bomboană în gură imediat îi veţi simţi savoarea. Tot astfel, când veţi începe să repetaţi Numele Divin, veţi simţi o bucurie inefabilă.
    Mulţi repetă acest Nume spunând că nu simt nici foloase, nici bucurie. Dacă cu adevărat Îl iubeşti pe DUMNEZEU mai presus decât orice, Numele Său te va încânta pe loc. Când iubeşti ceva din toată inima, acel ceva îşi va aduce bucurie imediat ce te vei gândi la el. O mamă, de pildă, îşi iubeşte copilul, iar numele lui îi este mai dulce decât mierea. Fiecare mamă ştie asta din proprie experienţă. Chiar şi numele unui prieten este o sursă de bucurie. Tot astfel, dacă-I dăruieşti complet inima ta lui DUMNEZEU şi-l repeţi Numele, Îi vei savura şi dulceaţa.”

    „Trebuie să repeţi Numele lui DUMNEZEU din tot sufletul şi nu cu mintea ta divizată, care arată că iubirea de DUMNEZEU nu este totală. Unii vin la Ramdas şi se plâng că repetă Numele cu buzele, însă mintea lor hoinăreşte. De ce oare nu ne putem concentra mintea asupra lui DUMNEZEU rostind neîncetat Numele Lui sau meditând asupra Sa? Deoarece iubirea pentru lucrurile exterioare este mai puternică decât iubirea de DUMNEZEU. Unde este iubirea, acolo este şi mintea. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima, ne vom fixa mintea asupra Lui, la fel cum mintea zgârcitului este focalizată asupra averii sale.
    Trebuie ca mintea aspirantului să se gândească la Dumnezeu la fel de mult, ba chiar cu mult mai mult, decât se gândeşte zgârcitul la averea lui. Dacă iubeşte altceva mai mult decât pe Dumnezeu, mintea sa se va îndrepta în mod firesc asupra acelui lucru. De aceea, adevăratul credincios se va ruga astfel: «O Doamne, ajută-mă să Te iubesc mai presus decât orice pe lume.» Dacă Îl veţi iubi astfel, mintea vă va fi umplută de El şi nici un alt gând nu va mai putea pătrunde în ea.”
    „Repetarea mentală şi tăcută a Numelui Divin este considerată a fi cea mai eficientă. Dacă repetaţi mental, mintea se focalizează asupra Numelui, pe când în cazul repetării orale, divagaţia mentalului nu este oprită. Dar dacă mintea se pune la unison cu sunetul, atunci repetarea orală este preferabilă. Aşa făcea şi Ramdas: sunetul îi captiva mintea şi i-o focaliza asupra lui Dumnezeu, unindu-l cu El. Repetarea orală se transforma în repetare mentală. Repetarea, cuvântul repetat şi cel care repeta deveneau una. După aceea, repetarea se oprea, aşa cum te opreşti atunci când ajungi la destinaţie. Ramdas vă poate confirma, cu deplină sinceritate, că nicio SADHANA nu este mai uşoară decât această repetare. Aceasta vă ridică pe cele mai înalte culmi spirituale şi vă conferă înţelegerea şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Sri Ramakrishna a practicat timp de 12 ani diverse SADHANA-e; în cele din urmă, când i se cerea sfatul, el recomanda doar repetarea Numelui lui Dumnezeu. Acesta este aspectul esenţial al SADHAN-ei sale. Într-adevăr, pentru Sri Ramakrishna, Dumnezeu şi Numele Său sunt identici.”

    Hagiografia hindusă conţine povestea a numeroase personaje care au fost mântuite pentru simplul fapt că au rostit, fie şi o singură dată şi chiar fără a se gândi, unul dintre Numele lui Dumnezeu. Este şi cazul lui Ajamila, un mare păcătos în faţa Celui Veşnic care, în momentul morţii, l-a chemat pe fiul său Harayana; dar numele fiului său era în acelaşi timp unul dintre numele lui Vishnu, iar acesta, considerând chemarea suficientă, i-a primit sufletul în paradis.

    Să nu ne lăsăm păcăliţi. Repetarea numelui unei zeităţi alese nu implică deloc ca aceasta să fie Cu Adevărat Existentă. Divinitatea este aleasă pentru a trezi starea de devoţiune. În BHAKTI YOGA contează mai puţin obiectul iubirii cât iubirea însăşi. Iubirea îndumnezeieşte. Devoţiunea este eliberatoare prin ea însăşi.
    Va sosi o clipă când devotul va trebui să abandoneze însuşi obiectul devoţiunii sale, pentru a realiza „Absolutul nediferenţiat” care rămâne scopul, dar pe care, din cauza slăbiciunii şi a sensibilităţii sale, a trebuit să şi-L reprezinte sub o formă personală. Această formă nu este decât un suport, care trebuie depăşit dacă nu dorim să rămânem captivi în dualism. Swami Vivekananda spunea: „În această lume există două tipuri de oameni care resping noţiunea de Dumnezeu personal: brutele umane care nu sunt capabile să o conceapă şi câţiva oameni foarte rari care s-au ridicat mai presus de acest concept ajungând la cel de Absolut nediferenţiat.”

    II. Invocarea numelui lui Dumnezeu în Islamism: DHIKR

    Invocarea numelui lui Dumnezeu, în cadrul Islamismului, ca o rugăciune scurtă şi plină de patos, repetată la nesfârşit, este o practică prin excelenţă sufită. Ea îndreaptă în mod constant către Dumnezeu gândurile, dorinţele, sentimentele, senzaţiile, imaginile, întreaga panoplie mentală în care sufletul riscă să se risipească. Această practică a DKIKR-ului se bazează nu numai pe o observaţie psihologică, ci şi pe un precept coranic:

    Rosteşte ceea ce-ţi este dezvăluit din Carte
    şi săvârşeşte rugăciunea;
    Cu adevărat, rugăciunea te opreşte
    să te dedai mârşăviilor
    şi să faci fapte josnice,
    Şi, cu siguranţă, aducerea aminte de Domnul va fi mare
    (Coranul, XXIX, 45)

    Această reamintire a lui Dumnezeu acutizează simţul realului, conştiinţa singurei Realităţi existente, în afara căreia totul este iluzoriu şi efemer – o simplă manifestare a Fiinţei Unice. „La ilah illa allah”, „Nu există alt Dumnezeu decât Allah (Dumnezeu)”, departe de a fi melopeea monotonă care adoarme musulmanul într-o resemnare pasivă, este ţepuşa care trebuie să-l îmboldească spre trezirea şi spre conştientizarea Fiinţei Unice.

    DHIKR-ul fixează mintea asupra acestui adevăr fundamental; treptat, ea va trece de la invocarea sonoră la contemplarea tăcută.
    Un şirag de mătănii cu 99 de boabe, corespunzătoare celor 99 de nume sau atribute ale Dumnezeului Unic, pe care degetele le numără în timp ce buzele rostesc cuvintele sacre, permite măsurarea DHIKR-ului şi a litaniilor solitare. Sufitul îl ţine în mână, uneori şi în timpul exerciţiilor realizate în comun, de multe ori acompaniate de muzică.

    DHIKR-ul este o tehnică de repetare cântată – psalmodiată, murmurată, uneori chiar tăcută.
    Un cuvânt, o formulă, un verset, o melopee, o litanie sau o suită de nume divine luate din Coran, sunt repetate în mod deliberat, în cadenţă variabilă, care poate ajunge până la o rostire foarte grăbită, pe nerăsuflate. Această tehnică poate conduce la extaz. Ea provoacă gradat o pierdere a sensibilităţii, tensiunea nervoasă se transmută în atenţie spirituală, mintea nu se mai concentrează asupra cuvântului rostit, ci asupra sensului, care joacă rolul de săgeată, de vector, de vehicul, şi care-l transportă pe recitator până în inima Obiectului evocat, în care se pierde, identificându-se cu el ca o picătură în ocean.

    La capătul experienţei poate surveni Revelaţia sau starea de extaz. Dar ea nu trebuie niciodată urmărită pentru ea însăşi, şi trebuie întotdeauna să ne ferim de rezultatele pe care le-ar putea genera un antrenament pur fizic. Stările parapsihologice nu sunt întotdeauna indicatoare ale Prezenţei lui Dumnezeu.

    Unirea mistică nu se dobândeşte în urma aplicării unui procedeu mecanic. Iubirea nu se cucereşte la capătul lui simplu DHIKR:

    Tu îmi dăruieşti extazul
    Nu DHIKR-ul mi l-a dat!
    O, inimă, tu nu pe DHIKR îl iubeşti!

    Dimpotrivă, DHIKR-ul ar putea fi un obstacol pe calea spre obţinerea viziunii divine, dacă ar reţine asupra lui însuşi atenţia conştiinţei. În acest caz, conştiinţa ar rămâne prizonieră în meandrele melodiei, care nu trebuie să joace decât un rol mediator, ca un instrument gata să dispară în tăcere, nelăsându-I cuvântul decât lui Dumnezeu Însuşi.

    Practica DHIKR-ului este generalizată în Islamism. Ea este cultivată în diferite moduri, în funcţie de loc şi de diferitele grupări religioase.

    Scopul DHIKR-ului sau al amintirii de Dumnezeu este renunţarea la lume pentru a duce o viaţă ascetică, eliberându-te de legături, golindu-ţi inima de preocupările pământeşti şi apropiindu-te de Dumnezeul Prea-Înalt printr-un efort spiritual desăvârşit.
    Ne aflăm aici într-un context monoteist şi, deşi în fazele ultime ale DHIKR-ului său sufitul se scufundă, se pierde în Dumnezeu, se contopeşte cu El (fana’ înseamnă „a trece în Dumnezeu”), nu există niciodată o identitate de natură între el şi Dumnezeu.

    Toţi sufiştii acceptă şi îşi însuşesc învăţătura ilustrului teolog Al-Ghazzali (1058-1111): rezultatul suprem al DHIKR-ului nu stă în puterea DHAKIR-ului (aspirantului), ci depinde de Allah. Desigur, el poate şi trebuie să practice exerciţiul: „Stă în puterea lui să ajungă la această limită şi să facă să dureze această stare respingând tentaţiile; dimpotrivă, nu-i stă în putere să atragă asupra lui Graţia lui Dumnezeu Cel Prea-înalt. Însă prin ceea ce face, el se face capabil să primească adierea Graţiei Divine, şi nu-i mai rămâne decât să aştepte ceea ce Dumnezeu Cel Prea-Înalt îi va dezvălui prin compasiunea Sa, aşa cum le-a dezvăluit, pe aceeaşi cale, profeţilor şi sfinţilor… În definitiv, această cale se reduce, în ceea ce te priveşte, numai la o completă puritate şi limpezime; apoi, să fii doar gata să aştepţi…”

    III. Invocarea numelui lui Dumnezeu în Budism

    I. Budismul Tărâmului Pur şi Legământul lui Amida
    Ideea Tărâmului pur şi practica sa centrală, Nembutsu (gândul la Buddha sau Invocarea Numelui său) au pătruns în aproape toate şcolile budismului. În Japonia, Honen a întemeiat o comunitate (sau sangha) independentă, fodesku sau secta Tărâmului Pur, în ajunul perioadei Kamakura. El a declarat că practica Nembutsu este nu numai cea mai uşoară, ci şi cea mai bună dintre practicile budiste. Shinran, unul dintre discipolii săi, a continuat învăţătura sa şi, delimitând mai clar adevărata semnificaţie a lui Nembutsu, a răspândit această practică în sânul maselor, până în cele mai îndepărtate provincii.
    Astfel, a fost întemeiată comunitatea fodo Shimbu, care mai târziu avea să exercite o influenţă decisivă asupra întregii Japonii.
    Structura budismului Tărâmului Pur este întemeiată pe următoarea constatare: oricât de penibile ar fi eforturile omului, acţiunile bune sunt realizate prin propriile sale forţe, însă toate acestea nu sunt de ajuns pentru a-l conduce la iluminarea perfectă chiar în această viaţă. Iată de ce Buddha a propovăduit, pentru bine oamenilor de rând, că singura cale posibilă pentru ei constă în a se încredinţa legământului plin de compasiune al lui Buddha Amida, a cărui dorinţă fierbinte este de a salva toate fiinţele, fără nicio discriminare.

    După marea SUKHAVATI SUTRA, Amida şi-a asumat 48 de legăminte speciale, dintre care cel mai important este al 18-lea. Acest legământ sună astfel (după versiunea chineză): „Când voi fi pe pragul de a deveni Buddha, dacă fiinţele din cele 4 direcţii ale spaţiului care vor avea o inimă sinceră, o credinţă fermă şi dorinţa de a renaşte în tărâmul meu, invocând de numai 10 ori Numele meu, nu vor renaşte, voi prefera să nu ating cea mai înaltă iluminare.”
    Acest legământ este echivalent cu a spune că dacă cineva are credinţă în Amida şi rosteşte Numele său, va renaşte cu siguranţă în Tărâmul Său Pur şi acolo va putea atinge iluminarea perfectă. Nicio altă disciplină nu este necesară pentru a obţine această Renaştere în Nirvana. Honen numea acest legământ „legământul renaşterii (în Tărâmul Pur) prin Nembutsu”, căci oamenii obişnuiţi pot fi salvaţi de către Amida numai prin Nembutsu, adică prin invocarea Numelui lui Buddha, graţie căruia ei pot renaşte în Tărâmul Său Pur. De asemenea, el numea acest legământ „Legământul originar cel mai bine ales”, pentru că Nembutsu a fost singura practică aleasă de Amida ca mijloc de a salva toate făpturile vii. În China, Fa Chao oferea următoarea interpretare: „A recita Nembutsu şi a deveni Buddha, aceasta este esenţa budismului Shin.”

    2. Nembutsu şi practica sa
    Astăzi, în şcoala Tărâmului Pur, Nembutsu înseamnă de obicei „pronunţarea numelui lui Buddha Amida”, adică repetarea formulei „Namu Amida Butsu” (pronunţat „Namo Amida’n Bu” şi prescurtat „Nam’Am Da Bu”). „Namu” înseamnă „îmi am refugiul în”, „îmi pun bucuria şi încrederea în”, „venerez” etc.
    „Amida” înseamnă „infinit”. În acest cuvânt sunt conţinute cele două nume „Lumină infinită” (Amitabha) şi „Viaţă infinită” (Amitayus), adică marea înţelepciune şi marea compasiune.
    „Amida Butsu” înseamnă „Buddha infinit”. Potrivit interpretării maestrului chinez Zendo, acest Buddha este numit „infinit” pentru că el îi îmbrăţişează pe toţi cei care se gândesc la el şi nu-i mai abandonează niciodată.

    Referitor la atitudinea ce ar trebui adoptată în timpul practicii Nembutsu, este suficient să-l cităm pe Ippen Shonin (1229-1289): „Mă întrebaţi despre atitudinea mentală pe care trebuie să o adaptaţi vizavi de Nembutsu. Tot ceea ce i se cere celui care realizează cu credinţă Nembutsu este să rostească „Namu Amida Butsu” şi nu există alte indicaţii pe care să vi le pot oferi. Rostind „Namu Amida Butsu”, vă veţi afla pacea esenţială.”

    Într-o zi, fiind întrebat „Cum trebuie rostit Nembutsu?”, Kuhya Shonin (decedat în 972) a răspuns simplu: „Abandonaţi”. Nu au fost alte cuvinte. Acest răspuns este consemnat în culegerea poetică a lui Saigya şi el este, după părerea mea, cu adevărat o rostire de aur. „Abandonează”, asta e tot ce i se cere practicantului fidel al lui Nembutsu. Să vă abandonaţi cunoştinţele, înţelepciunea şi de asemenea şi ignoranţa, abandonaţi orice noţiune de bine sau de rău, de bogat sau de sărac, de nobil sau de josnic, de infern şi de paradis şi toate felurile de satori care le cultivă şi le propovăduiesc diferitele şcoli budiste. Respingând toate aceste noţiuni şi dorinţe, pricini de confuzie, abandonaţi-vă complet în rostirea „Namu Amida Butsu!”
    Întrucât acest lucru este complet la unison cu Legământul transcendent al lui Amida, recitaţi Nembutsu iar şi iar, cu o minte unificată.
    Va sosi şi clipa în care veţi înţelege că rostind astfel: „Namu Amida Butsu”, nu există nici Buddha, nici Eu, niciun alt raţionament care să ocupe prim-planul minţii voastre.
    Oricare ar fi condiţiile în care vă aflaţi, bune sau rele, pentru voi acestea sunt mereu Tărâmul cel Pur, căci nu aveţi aici nimic de căutat, nimic de respins. Fiecare fiinţă vie, munţii, râurile iarba şi copacii, vântul care bate şi valurile care se rostogolesc învolburate, toate în cor repetă Nembutsu.
    Singura mea dorinţă este ca, redobândindu-vă simplitatea şi inocenţa cea dintâi, să recitaţi Nembutsu: „Namu Amida Butsu.”

    În acest text, se presupune implicit că prin recitarea numelui lui Buddha se atinge starea de Buddha în propriul univers lăuntric, aceasta fiind o stare de eliberare din SAMSARA – roata reîncarnărilor succesive.

    A medita asupra Numelui lui Amida nu înseamnă a intra în contact, în uniune mistică cu o fiinţă personală transcendentă care a atins starea de Buddha, ci a ne impregna propriul univers lăuntric cu idealul pe care-l manifestă o asemenea fiinţă. Din acest punct de vedere, a medita asupra unui Buddha pur ideal este la fel de eficient, dacă nu chiar mai eficient, decât meditaţia asupra lui Buddha cel istoric.

    „Cel care-şi ia refugiul în Buddha – spun Sarvastivadin-ii – nu-şi ia refugiul într-o fiinţă care are un cap, mâini etc., o fiinţă născută dintr-un tată şi dintr-o mamă, ci în calităţile inefabile care fac ca cineva să merite a fi numit Buddha, cu alte cuvinte în Corpul esenţial” (Dharma-kaya). Acest corp esenţial, îndumnezeit, este adevărata natură a fiecărui om.

    Fragment din cartea Scrieri despre isihasm de Jean-Yves Leloup apărută la editura Firul Ariadnei

    Filmul despre Abheda Yoga Academy si Kundalini varianta rezumată - (20 min) Dacă doriți, AICI puteți găsi filmul intreg...
  • Am facut un magazin online pentru yoghini - www.bms.life :
  • izoprene, pături, perne de meditație, cărți de yoga și nutriție, obiecte pentru yoga
  • apă minerala de calitate, sucuri naturale
  • hrană sănătoasă pentru yoghini, pâine, cereale, mezeluri de soia, miere
  • produse naturiste terapeutice
    Aici urmărim să avem
    TOT CE ARE NEVOIE UN YOGHIN
    Dacă tot avem nevoie să cumpărăm ceva
    mai bine cumpărăm de aici
    și ajutăm și magazinul și pe noi.