De la elaborarea teoriei generalizate a relativității, care include și manifestarea câmpului gravitațional, Einstein și succesorii săi și-au concentrat eforturile întru fundamentarea matematică și evidențierea fizică a unui câmp de forțe fundamental, care să unifice toate cele patru tipuri de câmpuri fizice (reprezentate prin tipurile de forțe tare, slabă, electromagnetică și gravitațională) și car să susțină, în același timp, manifestarea acestor câmpuri ca forme particulare ale sale.
Descoperirile lui Einstein rămân încă ocultate, deși se pare că el ar fi găsit formula de bază care să exprime forma matematică a acestui câmp fundamental de forțe, sau, așa cum este recunoscut generic, „a cincia forță”. De atunci, dat fiind eșecul tuturor fizicienilor în direcția evidențierii acestui câmp fundamental, interesele lor științifice au fost atrase preponderent de alte domenii, mai ușor abordabile.
Din fericire, au existat unii oameni de știință care, aplicând maxima: „dacă ceva nu merge, poate nu cauți în direcția cea bună!”, au ajuns la unele descoperiri remarcabile. Răspunsurile la întrebările lor, chiar dacă sunt neașteptate, ne permit o reconfigurare substanțială a imaginii inițiale despre câmpul de forțe unificator.
Vladimir Krasnoholovets este autorul descoperirii efective a prezenței inertonilor, particulele asociate unui câmp de forțe care prezintă caracteristici foarte apropiate de cele ale câmpului fundamental. Însă, pentru a înțelege importanța descoperirii lor, suntem nevoiți să trecem în revistă câteva aspecte legate de teoria relativității generalizate. În cadrul acestia, undele gravitaționale (expresia câmpului de atracție gravitațională) reprezintă purtătorii interacțiunii gravifice. Aceste unde se consideră că se manifestă între ORICARE două corpuri din univers, cu masa de repaus nenulă. Particulele fundamentale asociate acestor unde au fost denumite gravitoni (deși punerea lor în evidență este destul de controversată). Aceștia sunt particule lipsite de masă de repaus.
Este cunoscut, de asemenea, faptul că între teoria relativității și mecanica cuantică, cea care studiază dinamica materiei și a energiei la dimensiuni subatomice, există disensiuni conceptuale dificil de conciliat. Teoria gravitației nu consideră corect, într-o viziune coerentă, existența undelor purtătoare ale câmpurilor subatomice. Pe de altă parte, cuantificare lumii infinit mici nu se poate aplica la scara lumii macroscopice. Dacă considerăm, la o analiză logică, lumea materială, este evident că orice obiect macroscopic este format din atomi și particule subatomice. Câmpurile de forță și undele emanate de fiecare dintre aceștia se suprapun, se compun în mod specific, formând câmpul care însoțește acel obiect – și care se manifestă ca un câmp de atracție gravitațională!
Profesorul Krasnoholovets a studiat mișcarea unei particule în vid, considerat ca un spațiu celular elastic. Astfel, acest spațiu era format din „unități celulare” – numite superparticule, aflate într-o așa-numită „stare degenerată”, al căror ordin de mărime este de 10 la puterea minus 28 centimetri (ordinul de mărime al tuturor tipurilor de interacțiuni, conform teoriei câmpului unificat). Krasnoholovets și Bychov au considerat că orice particulă în mișcare va interacționa cu superparticulele rețelei spațiale, și drept consecință, vor fi emise anumite unde de excitație rezultate din această interacțiune. Acestea din urmă au fost denumite inertoni. Aceste unde sunt virtuale, deoarece fiecare inerton emis este imediat reabsorbit de particula care l-a emis. Așadar, fiecare particulă este în permanență înconjurată de un nor de inertoni care oscilează, iar această natură oscilatorie a mișcării se aplică și particulei generatoare. Acest tip de mișcare poate fi cuantificat, obținându-se matematic frecvența și amplitudinea oscilațiilor spațiale ale particulei.
Inertonul trebuie înțeles ca o „cvasi-particulă”, adică o excitație a spațiului fizic, care poartă un fragment din deformația locală, volumetrică a spațiului. Inertonii au capacitatea de a transmite proprietatea numită „masă”, de aceea ei sunt de fapt particulele responsabile de proprietățile inerțiale și gravitaționale ale obiectelor.
Câmpul inertonic reprezintă un nou tip de câmp fizic, căruia îi corespunde un formalism cuantic propriu, la scara de dimensiuni comparabile cu lungimea de undă Planck (zece la puterea minus 28 centimetri). Dinamica de câmp inertonic poate explica inclusiv fenomenele gravitaționale observate la nivelul obiectelor macroscopice. Așadar, inertonii reprezintă expresia câmpului unificator, atât de căutat de fizicienii secolelor XIX-XX.
Autorii descoperirii inertonilor au demonstrat că nori de inertoni care cuprind și însoțesc electronii apar în mai multe experimente. Natura inertonilor nu este direct asociată cu electromagnetismul sau cu gravitația. Aceștia par să fie mai curând o expresie a naturii materiei, a rețelei spațiale (care se apropie de modelul fizic al eterului, atât de popular pe vremea lui Einstein). Se poate avansa aserțiunea că aceste excitații elementare ale spațiului pot substitui ipoteticii gravitoni din teoria relativității generalizate (mai ales că prezența gravitonilor era postulată teorietic, dar nu a fost niciodată dovedită practic în mod indubitabil).
Krasnoholovets și Bychov au studiat impactul inertonilor asupra comportării colective a atomilor unui corp solid, atât teoretic cât și experimental.
Un mediu dens, ca de exemplu o planetă ca Pământul, ar putea fi considerat o sursă de inertoni. Mai mult, am putea vorbi de două tipuri de inertoni staționari: cei asociați mișcării de revoluție în jurul Soarelui, și cei asociați mișcării de rotație a planetei. Mișcarea atomilor Pământului, considerat ca o sferă ideală ce se mișcă unitar, nu diferă în aparență de mișcarea unei particule libere. Legăturile structurale dintre atomi asigură coerența mișcării corpului macroscopic. Corespunzător stării excitate a inertonilor, considerați aici ca unde, vor fi generate și unde acustice care le vor însoți pe acestea, având o intensitate maximă de-a lungul direcției Vest – Est. Viteza de propagare a undei inertonice generate poate fi egală (sau chiar superioară!) vitezei luminii.
Dacă undele inertonice există cu adevărat, acestea își pot amplifica intensitatea într-un sistem rezonator, pentru ca apoi să poată fi înregistrate experimental. Ori, acest rezonator sui-generis poate fi chiar Pământul! După cum am stabilit anterior, putem considera două tipuri de unde inertonice care se propagă la nivelul globului terestru: unde radiale, care s epropagă de-a lungul diametrului (în sens paralel sau antiparalel cu vectorul vitezei orbitale) și respectiv unde inertonice tangențiale, care se propagă pe suprafața Terrei de-a lungul liniei ecuatoriale pe direcția Vest – Est ( în sens paralel sau antiparalel cu vectorul vitezei de rotație a Pământului, la ecuator). Calculele demonstrează că un obiect cu anumite dimensiuni, corelate cu raportul lungimilor de undă ale celor două tipuri de unde, și plasat în plan orizontal pe direcția Vest – Est, poate juca rolul unui rezonator pentru undele inertonice, dacă forma obiectului este similară cu cea a globului terestru.
Descoperirea, cel puțin teoretică, a inertonilor rezolvă vechea controversă și incompatibilitate dintre teoria gravitației și mecanica cuantică, întrucât inertonii satisfac formalismul cuantic.
Cei doi cercetători au demonstrat existența inertonilor în sistemul studiat. Mai mult, inertonii ar trebui să fie prezenți în orice sistem care constă dintr-un mare număr de particule legate. Aceste unde sunt excitate și se propagă în spațiu, influențând obiectele materiale.
În particular, Câmpul inertonic al Pământului poate fi considerat ca o alternativă la eterul despre care vorbeau fizicienii secolelor XIX – XX.
În mod surprinzător, umanitatea cunoaște efecte ale influenței undelor inertonice terestre, manifestate o perioadă mai lungă de timp. Piramidele egiptene constituie un exemplu remarcabil în acest sens. Este cunoscut faptul că piramidele, prin forma, dimensiunile și orientarea lor spațială, prezintă anumite fenomene neobișnuite denumite generic „efect de piramidă”: mumificarea corpului unui animal defunct, plasat exact în centrul de greutate al piramidei; Germinarea semințelor umectate; ascuțirea unei lame de ras plasată în centrul de greutate al piramidei, paralel cu liniile de câmp magnetic terestru, etc.
Conform calculelor lui Krasnoholovets si Bychov, aceste fenomene sunt o expresie indubitabilă a prezenței undelor inertonice generate de Pământ în mișcarea sa.
Cercetătorii au presupus, în continuare, că stelele și planetele, în mișcarea lor, emit continuu, împreună cu undele electromagnetice și anumite unde inertonice. Acest câmp inertonic poate fi pus în evidență, cu anumite instrumente optice performante, aidoma unui halou extrem de eterat, care însoțește obiectul respectiv, asemenea unei „fantome”.
Existența inertonilor deschide perspective vaste, încă nebănuite, privind stările materiei, structura reală a acesteia. De fapt, toate descoperirile fizicii moderne, mai ales ale mecanicii cuantice, nu fac decât să confirme aserțiunile antice ale spiritualității orientale, cu privire la faptul că Universul este, în esența sa, energie, iar materia condensată, obiectuală, nu reprezintă decât un caz particular al acestui câmp energetic fundamental. De aici decurg cu ușurință următoarele concluzii, confirmate astăzi de fizicieni:
1. Cu toții suntem interconectați, și nu doar noi, oamenii acestei planete, ci toate ființele și obiectele din univers! Substratul acestei legături profunde, pe care misticii orientali o denumesc Atman, este similar câmpului inertonic.
2. În curând, nu vom mai putea vorbi de om ca ființă „în carne și oase”, ci ca un veritabil câmp energetic conștient, cu o dinamică proprie. Aceasta face trecerea către medicina energetică a viitorului, și furnizează explicații la o întreagă pleiadă de fenomene considerat încă „paranormale”: telepatia, telekinezia etc.
OBSERVAŢIE : Profesorul Vladimir Krasnoholovets este doctor în fizică teoretică și cercetător principal la Institutul de Fizică al Academiei Naționale de Ştiințe din Kiev, Ucraina. Lucrările sale asupra inertonilor sunt disponibile în literatura de specialitate.
Psiholog Aida Surubaru
Societatea Academica AdAnima,
www.adanima.org
14-05-2010, Bucuresti