• pentru a primi informații si articole puteti trimite email-ul dv la abheda.yoga@gmail.com sau sms cu emailul dv. la 0762.663.153
  • suntem pe Facebook AICI
  • Înscrierile la noi cursuri ABHEDA Yoga se fac AICI
  • cursurile TTC200 de profesori de yoga incep pe data de 10 noiembrie 2018 iar înscrierile se fac AICI
    • ...................ARTICOLUL....................


    Parfumul de santal şi iasomie al nopţilor din Bangalore îmi aminteşte de nopţile copilăriei, acasă, în România. Aveam, cred, vreo 5-6 ani când începusem să-mi doresc să plec în India, să o cunosc, să o simt…iar dorinţele mi le încredinţam nopţilor magice, călduroase, ale verilor când şedeam pe leagănul de lemn din curte, cu simţurile şi năzuinţele răscolite tăcut de mireasma reginei nopţii…
    Acum sunt aici, în „capitala economică” a statului Karnataka, marele oraş cu aproximativ 10 milioane de locuitori, şi cu o dinamică industrială, economică şi demografică ameţitoare (populaţia aproape că s-a dublat în decursul a 9 ani, iar oraşul s-a extins atât de mult, încât a devenit al treilea oraş ca mărime şi importanţă industrială din India – mă refer mai ales la anumite sectoare moderne, cum ar fi industria aerospaţială, IT şi telecomunicaţii).

    Aici, aerul miroase a pământ, a ceva teluric, argilos. Solul are o culoare roşietică, încărcată de vitalitate, şi îmi dă impresia unui tărâm primitor, hrănitor. Îmi aduc aminte de sintagma lui Rabindranath Tagore despre „Mama India”, şi zâmbesc în sinea mea. Aşa mă simt acum şi eu – undeva acasă, într-un mediu familiar, deşi în jur se vorbeşte o limbă complet necunoscută…

    Ceea ce este înnebunitor în India, mai ales în primele zile de contact cu realitatea locală, este circulaţia pe străzi. Întâi am luat-o ca pe o aventură captivantă, apoi am trăit stresul unei nesiguranţe totale. Se circulă mult pe motociclete, în ricşe (vehicule cu trei roţi, tip motocicletă cu cabină cu două locuri ataşate în spate, acoperite), în maşini sau autobuze, şi desigur, mai sunt şi pietonii… Nu există absolut nici o regulă de circulaţie!!! Se merge pe unde se poate. Practic, nu există treceri de pietoni, aceştia stau la pândă pe trotuar sau între benzi, şi se reped să traverseze în fugă de îndată ce apare o breşă cât de mică în fluxul de maşini. Am senzaţia acută şi anxietantă că se poate produce un accident în orice clipă! Totuşi, nu este aşa. Într-un mod de neînţeles pentru mine, o europeană educată şi care consimte să se supună regulilor de circulaţie, aceşti oameni nu se ciocnesc, ci reuşesc să îşi facă unul altuia loc…totul într-un zgomot asurzitor de claxoane. Am impresia că claxonatul este un fel de sport naţional, când omul se urcă la volan începe să claxoneze din reflex, şi aproape continuu.

    Apartamentul în care locuiesc temporar este situat într-o zonă plină de vegetaţie, ca un fel de crâng cu copaci frumoşi, ramificaţi, care – surpriză! Adăpostesc familii întregi de maimuţe! Le văd şi eu: unele mai mari, altele mai mici, jucându-se şi sărind printre crengi. Mi s-a spus că năbădăioasele animale cu coadă lungă vin adesea pe terasă, şi uneori fură sau deteriorează rufele de pe sârmă. Cele mari pot fi agresive – şi această remarcă îmi taie cheful de a comunica cu maimuţele!

    Ceva este mai presus de condiţia materială frustă: oamenii de aici au un suflet foarte mare. Dacă soliciţi ajutor fie şi numai pentru un detaliu mărunt, se grăbesc să facă pentru tine cu mult mai multe, şi justifică: „Doar suntem unul şi acelaşi spirit!” Starea aceasta de osmoză sufletească topeşte toate convenienţele occidentale, şi ajungi să nu-ţi mai pese că străzile sunt murdare şi aglomerate, că aerul este poluat de maşinile care trec continuu sau că apa nu este potabilă… Am o senzaţie inconfundabilă de familiaritate, sufletul meu se simte în largul lui, şi nu experimentez nici un fel de stres. Mă simt parcă protejată de o putere imensă şi nevăzută, care veghează permanent asupra mea. Şi ajung să simt cu adevărat că acest pământ mă conţine, că am trăit cândva aici şi că acea legătură, ca un cântec plin de duioşie, nu se stinge niciodată. Cine a fost atins de vibraţia inimii Indiei nu mai poate s-o uite, şi nici să fie despărţit de ea. Iubirea adevărată nu moare…

    Dimineaţa, parcurgând distanţa scurtă dintre căsuţa de oaspeţi unde suntem cazaţi şi clădirea principală unde învăţ bazele limbii sanscrite, am privit pământul roşietic pe care călcam şi am simţit nevoia imperioasă de a mă descălţa şi a păşi direct pe sol cu picioarele goale. Există ceva extrem de autentic şi vital în întreaga ambianţă, care te îndeamnă să abandonezi toate artificiile inutile ale vieţii civilizate şi să plonjezi în ceva simplu şi profund, esenţial… Dincolo de convenienţele sociale, oamenii sunt foarte autentici şi direcţi aici. Şi foarte plini de solicitudine. În Occident nu am trăit niciodată sentimentul acesta familiar, de a fi conţinută afectiv de mediul uman în care evoluez! Mă uit la colegii mei europeni – toţi sunt amabili, simpatici şi dispuşi să ne ajutăm reciproc, dar sunt marcaţi de acea superficialitate tipic occidentală, care nu trece dincolo de carcasa aparenţelor amabile…

    Cu adevărat, sunt într-o ţară a contrastelor. Dacă nu eşti atent, şi îţi laşi mintea prinsă în hăţişul lor, rişti să treci pe lângă experienţa vieţii tale! Există aici atâtea aspecte excepţionale, atâta cunoaştere şi spiritualitate, lângă atâta ignoranţă, intoleranţă şi decrepitudine… Maestrul autentic şade alături de şarlatan, şi dacă nu eşti cât de cât avizat, rişti să-i confunzi. Peste toate, întreaga atmosferă relaţională este infuzată de multă participare afectivă a oamenilor. Toţi sunt senini, inimoşi, râd mult, sunt relaxaţi fără a fi leneşi sau delăsători… Privind în jur şi sesizând toate aceste aspecte disparate, aparent contradictorii, resimt tot mai mult o formă de compasiune, care mă face să accept fără prejudecăţi sau resentimente tot ceea ce mi se petrece. Şi aşa ajung să trăiesc în prezent, fără să aştept ceva de la ziua de mâine (care oricum, în India are o valoare foarte relativă din anumite puncte de vedere…). Îmi este totuşi din ce în ce mai clar că trăim vremuri în care o acordare profundă şi complexă între valorile Orientului şi Occidentului este absolut obligatorie, pe toate planurile. Este imperios necesar să învăţăm foarte rapid unii de la alţii tot ceea ce avem mai bun. Şi aşa, ne îndreptăm cu întreaga planetă spre unificarea pe toate planurile: principiul masculin cu cel feminin, Estul şi Vestul, spiritualitatea cu pragmatismul, ştiinţa cu religia… pentru a ne structura ca suflete complete, şi a creşte cu adevărat, întru iubire, fără a ne refuza nici o faţetă a vieţii în această lume…
    Studiul nostru se realizează într-un cadru foarte natural: se ţin mereu ferestrele deschise în sălile de studiu (indienii nu au noţiunea de „curent” şi de „a fi tras de curent şi a răci”), aşa că ochii alunecă mereu pe fereastră, pentru a contempla printre cuvinte sanscrite peisajul extraordinar de frumos de afară: palmieri înalţi, iarba care lasă să se întrevadă solul roşu – argilos, vegetaţie luxuriantă, de un verde sănătos, zidul templului de alături (închinat lui Krishna), pe care urcă uneori veveriţe! Veveriţa indiană nu prea seamănă cu cea din România: este gri, are coada mult mai puţin stufoasă, şi are două dungi negre pe spate. Seamănă cu o marmotă, numai că este mai mică. Şi este foarte jucăuşă şi iscoditoare… Aud mereu strigăte ale unor păsări mari, viu colorate, care aduc cu porumbeii de pe la noi. Mă simt ca şi cum aş studia într-o grădină paradisiacă – dacă ignor claxoanele de afară şi zgomotele străzii. Dintr-un colţ al holului de la intrare, Domnul Krishna ne veghează plin de blândeţe…

    Am aflat că limba sanscrită este extrem de ştiinţific structurată, ceea ce face ca specialiştii IT moderni să o înveţe cu sârg, deoarece este limba cea mai apropriată pentru studiul programării calculatoarelor!
    Progresez destul de rapid, ceea ce mă mulţumeşte atât pe mine, cât şi pe profesorii mei. Asta îmi dă curaj să-mi iau o anumită libertate de a-mi flexibiliza programul, pentru a merge mai des prin oraş, să cunosc cât mai multe în scurta mea şedere în Bangalore.

    Simt o stare extraordinară de susţinere şi efervescenţă, ca şi cum întreg acest pământ m-ar susţine să practic acea spiritualitate care a emanat din seva lui, prin înţelepţii care s-au încarnat de generaţii aici! Nu este adevărat că India este secătuită de spiritualitate, sau că puterea spirituală îi este atenuată. Aici există ceva dincolo de timp, şi care va dura etern, o legătură cu însuşi spiritul esenţial al Domnului Universului, care nu poate fi atenuată de nimic! Cel mult, se ocultează pentru cei neatenţi sau orbiţi de aspectele exterioare, de maya, iluzia atotcuprinzătoare… Aici mă simt instantaneu energizată, hrănită spiritual şi sufleteşte, şi simt un fior de iubire emanată de toţi înţelepţii care vor fi trăit vreodată pe acest pământ. Expansiunea pe care o simt la nivelul Inimii în aceste momente este cu totul excepţională, la fel ca şi o acută percepţie a unităţii mele cu toate fiinţele din jur.

    Într-un week-end am vizitat cel mai mare templu din Bangalore închinat lui Shiva. Este într-adevăr impresionant. Numele său este Shiv Mandir, şi se află spre una din ieşirile din oraş, exact lângă un mare Mall. Se intră în templu direct din stradă, şi pătrundem brusc într-o altă lume. Pereţii intrării sunt formataţi într-un fel de material solid, de culoare roşie cărămizie, iar din tavan, exact la intrare, atârnă un fel de stalactită din acelaşi material. Se intră direct pe un culoar extrem de strâmt, pe care poate circula doar o singură persoană, aşa că se merge în şir indian (amerindian!). Pe peretele din dreapta sunt practicate vitrine în care sunt înfăţişate diferitele ipostaze ale lui Shiva Linga, în diferite zone ale Indiei. În mijlocul vitrinei tronează acel simbol al lingamului, exact aşa cum apare în templele respective, pe perete este inscripţionată o frază explicativă în engleză şi hindi, şi întreg aranjamentul este însoţit de alte imagini şi obiecte de cult sau simbolice, care sugerează semnificaţia acelui lingam şi cum este el adorat. Cel mai mult mă impresionează un lingam considerabil, făcut …din gheaţă(!), transpunerea vie a lingamului din Himalaya! Ating şi eu, cu oarecare sfială, gheaţa – este adevărată! Am făcut cât de multe fotografii am putut, apoi am ieşit din acel culoar, oarecum claustrofobant, în aer liber. Eram în curtea interioară a templului. Am ieşit exact în partea stângă a picioarelor unei statui imense a lui Shiva, probabil de cca 20 m înălţime, sau chiar mai mult! Este enormă, ameţeşti privind în sus. Este făcută tot dintr-un fel de material dur, de culoare uşor gălbuie, care străluceşte în soare. Din creştetul capului Lui ţâşneşte un fir de apă limpede, care se revarsă pe umerii Săi şi apoi ajunge jos, la noi, ca o ploaie fină de stropi răcoroşi. Nişte difuzoare camuflate într-o parte ne aduc la urechi fragmente de muzică devoţională, care înmoaie întreaga ambianţă într-o stare de pace şi dăruire către Shiva – stăpânul adorat aici. La picioarele statuii este practicat un mic bazin cu apă limpede, cu lotuşi. Cei care doresc pot cumpăra şi aprinde candele plutitoare, pe care le lansează pe apă, punându-şi o dorinţă. Aceasta se poate împlini dacă devotul se roagă lui Shiva. Ceva mai încolo sunt întinse pe jos rogojini confortabile, pe care vizitatorii se pot aşeza pentru a contempla de la oarecare distanţă statuia lui Shiva, şi eventual pentru a face fotografii. Din acel loc observ că în spatele statuii, fundalul este săpat efectiv în stânca de granit gri, formând un soi de relief stâncos. Pe micile creste de rocă practicate în peretele acesta se aşează corbi, care conferă întregului ansamblu un aer de autenticitate. Din înaltul Său, Domnul Universului ne contemplă printre pleoapele întredeschise, întreg chipul iradiindu-i fericire şi măreţie.

    Nici o şansă să faci meditaţie acolo, din păcate: astăzi, acest gen de temple sunt atât de pline, încât nu ai liniştea şi intimitatea necesare unei meditaţii reuşite. Indienii nu au deloc simţul distanţei fizice, al spaţiului intim al unei persoane. Oamenii dau peste noi fără să vrea, copiii vin şi ne ating, o fetiţă de vreo 3 anişori se aşează lângă mine şi mă observă cu ochii mari, apoi începe să se joace exact lângă mine, trăgându-mă de eşarfa tradiţională pe care o port… Nişte tineri vin şi ne roagă să le facem o fotografie. Aşa că privesc doar la Shiva, şi imortalizez imaginea aceea a Lui în inima mea, urmând s-o evoc acasă, când voi medita cu El.

    Am plecat din templu cu o stare amestecată de devoţiune şi nostalgie. Înăuntru erau destui vizitatori, mici puncte de vânzare a unor suveniruri modeste, devoţii templului care ofereau de mâncare pelerinilor… şi statuia imensă, cu peretele de stâncă în spatele ei, care îmi aduce aminte de ceva de demult, uitat într-o altă existenţă poate, ceva cu miros de cetină şi zăpadă, de aerul proaspăt din Himalaya…
    Şi ne inserăm din nou în lumea de afară, care viermuieşte în ritmul ei propriu, la numai 5 metri distanţă de acel loc de reculegere…

    Alte aspecte interesante aflăm despre viaţa în junglă. Se pare că cele mai periculoase fiinţe de pe teritoriul Indiei sunt: tigrul, leopardul, şarpele şi scorpionul. Oamenii care trăiesc în regiuni expuse contactului cu aceste animale ştiu însă că ele nu atacă decât dacă sunt provocate, sau dacă le este foame (în cazul tigrului şi leopardului). Carnea de om are un miros specific, neagreat de aceste animale. Aşadar, ele nu atacă omul pentru a se hrăni cu trupul lui, decât dacă nu au altă alternativă. De asemenea, cumva tot omul poate contribui la aceasta: de multe ori, când oamenii aud de apariţia unui tigru prin preajma unui sat, ei pun capcane sau mini-bombe artizanale care explodează dacă tigrul le confundă cu ceva de mâncare. Astfel, tigrul respectiv rămâne fără câţiva dinţi, sau în orice caz este incapacitat de a vâna în toată puterea lui. Şi ce-i rămâne de făcut? Nu mai poate alerga după animalele junglei, aşa că atacă oameni, care sunt mai vulnerabili… Karma se întoarce… În ceea ce priveşte şerpii, aceştia nu atacă decât dacă sunt provocaţi, loviţi sau călcaţi. Dacă omul este atent, şi evită să se intersecteze cu vreun şarpe, acesta poate trece liniştit în proximitatea omului, fără a-l ataca. Când cineva se deplasează prin junglă, este indicat să-şi târâie picioarele pe sol, pentru ca şerpii să perceapă vibraţiile şi să fugă din calea lui.

    Aici, comuniunea omului cu natura este surprinzător de profundă. Te obişnuieşti să trăieşti în proximitatea unor fiinţe pe care de cele mai multe ori noi le vedem doar în programe TV sau la zoo. Mă gândesc că noi, europenii de oraş, sau cum ne numea un bun amic de-al meu, „asfaltiştii”, ne simţim neplăcut şi reacţionăm prin combaterea animalului şi când vedem un banal viermişor în casă, darămite animale ca cele sus-amintite…

    Apoi am ajuns la marginea oraşului, într-un loc numit Dakshinamurthi Nagar, adică Cartierul sau Colonia Dakshinamurthi. Acesta este unul dintre numele lui Shiva, despre care aveam să aflu mai multe direct de la Acharya, conducătorul acelui ashram. Am mers câtva timp cu taxiul pe un drum de ţară, greu practicabil când vin ploile, mărginit de bananieri şi cocotieri şi o vegetaţie arborescentă luxuriantă, până când am ajuns într-un loc mai deschis, unde se întrezăreau printre copaci câteva clădiri albe, cu acoperişuri roşietice. Era ashramul. Vasuvaj, profesorul nostru de sanscrită, ne explică faptul că locuitorii acestui aşezământ sunt în principiu băieţi, cu vârste cuprinse între 16 şi 20 de ani, care sunt admişi aici în urma unei selecţii foarte riguroase, care permite numai unui procent de 10% dintre ei să urmeze sistemul educaţional de aici. Sunt copiii unor oameni de diverse categorii sociale, de la şoferi de ricşa la persoane foarte înstărite, elementul lor comun fiind dorinţa de a-şi instrui copiii într-un sistem vedantic, adică conform filosofiei şi stilului de viaţă promovat de sistemul Vedanta şi de Veda-e, scrierile sacre cele mai importante ale Indiei.

    Unii dintre băieţi se înscriu între timp şi la o facultate, prin corespondenţă, programul din ashram permiţându-le să-şi poată urma şi aceste studii, cu examene cu tot! De altfel, regimul yoga de aici le favorizează îmbunătăţirea memoriei şi atenţiei, astfel încât rezultatele lor şcolare sunt foarte bune! La capătul a patru – cinci ani de convieţuire în ashram, băieţii se pot reintegra în viaţa socială sau pot alege să mai rămână profesori aici, încă 2-3 ani. Trăiesc cu toţii numai din donaţii, nu se percep nici un fel de taxe fixe, fiecare părinte lasă atât cât poate. Profesorii beneficiază de un fel de salariu care este mai mult o recompensă materială simbolică. Admiterea fetelor în acest locaş nu este exclusă complet, ci doar ca principiu: de exemplu, unul dintre tinerii de aici s-a căsătorit în timp ce frecventa ashramul, la dorinţa părinţilor săi (pe aici se mai practică încă, surprinzător pentru timpurile moderne, căsătoriile aranjate de familie!). Apoi, a revenit la ashram împreună cu soţia lui, şi beneficiază de o cameră separată. În tot locaşul acesta nu există în prezent decât două femei: Amrita, soţia acelui băiat şi femeia care le găteşte. Cu toate acestea, băieţii pe care îi vedem nu-mi lasă senzaţia unor tineri frustraţi de lipsa sexului opus: nu ne aruncă priviri interesate şi nu ne studiază aşa cum ar face-o studenţii unui colegiu pentru băieţi din Anglia sau Statele Unite, de exemplu…. Aici amprenta vieţii spirituale se vede de la o poştă.

    Ieşim afară să vizităm împrejurimile. Trecem pe lângă o grădină cu plante de leac, cultivate în scopul manufacturării unor remedii ayurvedice locale, în caz de nevoie. Natura din jur este lăsată să se dezvolte în voia ei, totuşi se vede peste tot mâna grijulie a cuiva care a îndrumat creşterea copacilor, a plantelor etc. Aidoma unui maestru care îi călăuzeşte pe cei care consimt să-l urmeze…

    Ajungem la o clădire micuţă, care îmi este prezentată ca fiind… o piramidă! Este de fapt cu totul altceva decât înţelegem noi prin aceasta: doar o căsuţă cu patru pereţi, cu o singură cameră mare, amenajată ca un templu sau loc de reculegere şi meditaţie. Acoperişul este într-adevăr de formă piramidală, cu îmbinarea celor patru suprafeţe triunghiulare sub un anumit unghi. În interior, în mijloc, se află un mic altar închinat lui Ganesha, iar peretele opus intrării este amenajat pentru adorarea lui Saraswati, considerată în anumite cazuri şi contrapartea feminină a lui Ganesha.
    Mi se spune că cei care meditează aici, fie şi numai o scurtă perioadă de timp, îşi îmbunătăţesc foarte mult şi rapid capacităţile mentale şi supramentale, mai ales datorită construcţiei lăcaşului de cult. Acoperişul piramidal are un unghi la bază de 64 de grade, şi de altfel întreaga clădire este proiectată conform principiilor ştiinţei sacre Vastu Shastra (echivalentul indian al Feng Shui), în scopul dinamizării centrului coroanei şi al încărcării energetice maxime a corpului nostru pranic, Pranamayakosha.

    După masă (unde nu scap de condimente, dar acestea sunt sensibil mai atenuate decât la Aksharam, institutul unde învăţ sanscrita), avem o scurtă întrevedere cu Acharya. Aflu de la el care este semnificaţia numelui de Dakshinamurthi, atribuit lui Shiva: pe de o parte, este vorba despre faptul că Dakshina semnifică direcţia Sud: când adoratorii Lui din Himalaya se rugau cu chipurile îndreptate spre nord, unde se află aceşti munţi, Shiva îi binecuvânta cu chipul Său orientat spre Sud. Pe de altă parte, Murthi semnifică „cel încarnat, cel manifestat în corp fizic”, iar „dakshina” poate semnifica: „cel drept, cel onest”. Aşadar, vedanticii consideră că aceasta este ipostaza lui Shiva care revelează cunoaşterea vedică pe pământ.

    Mai aflu că ashramul lor colaborează cu un institut pentru cercetări psihologice şi de sănătate mintală, şi că au pus împreună la punct un program destinat controlului emoţional şi echilibrării psihice a oamenilor. Dar Acharya este foarte zgârcit în detalii… Îmi sugerează să particip la un training al lor pe această temă, iar eu mă eschivez (nu am venit aici să fac asta, şi apoi…am şi eu metodele mele de a repune psihicul „pe picioare”). Vorbim destul de mult – mai mult decât cu ceilalţi coechipieri ai mei, până când sesizez oarecare semne de nerăbdare ale lui Vasuvaj, şi mă opresc.

    O altă minunată ocazie de a cunoaşte spiritul indian a fost vizita la templul ISKCON, perla oraşului Bangalore. Este un templu închinat lui Sri Krishna, şi a fost înălţat de puternica sectă Hare Krishna, al cărei ultim conducător spiritual, foarte puternic şi influent, este Bhaktivedanta Swami Prabhupata. Membrii acestei mişcări spirituale administrează şi astăzi acest templu, cu o „mână de fier”, din câte aveam să constat…

    Intrarea spre templu se face pe o pasarelă supraînălţată peste şosea. La capătul ei dinspre templu stau doi gardieni în uniformă, care ne îndreaptă riguros către o zonă unde ne lăsăm încălţările şi… orice obiect de înregistrat audio şi video! Apoi ne integrăm în masa de pelerini, care sunt dirijaţi peste tot de oameni de pază sobri şi care par să apere o fortăreaţă inexpugnabilă! Aşadar, fără fotografii… Privesc cu o uşoară părere de rău către edificiul măreţ al templului: dalele de marmură gri închis alcătuiesc treptele spre intrarea în templu, podeaua şi pereţii interiori ai acestuia. Partea superioară a edificiului, în exterior, este complet albă, sculptată cu fineţe, aidoma dantelăriilor în piatră de pe templele de formă piramidală care se găsesc în cele mai multe zone ale Indiei. Întreg edificiul este proiectat la nişte dimensiuni impresionante, parcă am pătrunde în palatul unui maradjah din alte vremuri! Urcăm mai întâi o scară mai îngustă, şi ajungem la un locaş unde pelerinii se pot închina la Krishna, Radha şi Garuda, zeul – vultur. Desigur, o cutie mare pentru donaţii tronează alături de altarele zeilor… O scurtă notiţă informativă ne înştiinţează că aceste donaţii sunt pentru ajutorarea orfanilor şi a celor lipsiţi de lumina educaţiei.

    Apoi, scările de marmură se lărgesc subit, şi ne conduc spre o terasă imensă, care pare acoperişul lumii. De aici se vede foarte bine aproape întreg oraşul! Şi noi tot mai urcăm, până pătrundem în templul propriu-zis: porţile de la intrare par înrămate în aur. Pătrundem într-o sală imensă, unde în fundal tronează altarul foarte sofisticat al lui Krishna şi Radha. Cuplul divin este aurit complet, sunt statui în mărime umană naturală, cu ghirlande deosebit de frumoase la gât. Pelerinii se înşiruie pentru a trece prin faţa celor două zeităţi alăturate. Trecem aşadar printr-un cadru aurit, care este prevăzut pe latura de sus cu un clopot , pe care fiecare pelerin îl atinge, făcându-l să sune. Mi se explică: sunetul are semnificaţia unei înştiinţări, este ca şi cu i-ai transmite zeului: am venit, sunt aici să Te ador, şi Te implor, ascultă-mi ruga! Apoi ne oprim în faţa statuilor, rostim o scurtă rugăciune… urmăresc să percep vibraţia locului – nu este complet lipsit de rezonanţe sacre, dar este ceva foarte… de faţadă, fără amploarea spirituală pe care ar presupune-o un loc sfânt! Totul este supradimensionat: templul ca atare, sala principală a acestuia, statuile zeităţilor, totul reflectă o somptuozitate exagerată, în detrimentul esenţei spirituale propriu-zise!

    Avansăm, şi ajungem dincolo de locul de reculegere, într-un spaţiu destinat deja… business-ului! La ieşirea de pe culoarul din faţa lui Krishna şi Radha, ne regăsim brusc în faţa unor tarabe cu cărţi, în diferite limbi: este vorba mai ales de celebra lucrare Bhagavad Gita cu comentariile lui Swami Prabhupata, „Bhagavad Gita As It Is”. Observ volumele în engleză, hindi, kannada, tamil, şi…în româneşte! Nu-mi vine să-mi cred ochilor când citesc în limba mea natală: „Bhagavad Gita aşa cum este ea”! Scot subit o exclamaţie de surpriză, care are darul de a-i face pe doi dintre vânzători să se precipite spre mine, preocupaţi să-mi vândă cu orice preţ cartea. Mă bucur că limba mea natală este prezentă aici, unde nu există nici o altă limbă europeană reprezentată în afară de engleză (oare cum au reuşit?), dar le spun pe un ton calm şi ferm celor doi că am achiziţionat deja versiunea engleză a cărţii în Belgia, la un târg de carte (cu numai 10 dolari, spre deosebire de preţul de aici, care este aproape dublu…).

    Hălăduind iar prin oraş, am dat peste un mic magazin tibetan, oarecum camuflat între alte magazine autohtone de anvergură. Am pătruns acolo ca-ntr-un alt univers! În interior domnea o penumbră plăcută, care conferea o aură de mister locului. Rafturile austere, modeste, ofereau privirii obiecte de sorginte tibetană: cărţi, veşminte specifice zonei, postere, şi… clopote, clopoţei de meditaţie, boluri rezonante! Imediat am pus mâna pe două perechi de clopoţei pentru meditaţie, dintre care una îmi fusese comandată în ţară. Vânzătorul s-a apropiat de noi şi ne-a aruncat o privire vie, pătrunzătoare şi totuşi calmă. M-am uitat în ochii lui, aveau privirea cuiva care este obişnuit să mediteze: magnetică, vie, intensă fără a fi ostentativă, vehiculând acea energie specifică focului de la nivelul lui Ajna chakra.

    Cu puţine cuvinte, omul ne-a invitat spre partea din spate a magazinului, unde ne-a arătat nişte boluri de diferite mărimi, aşa-numitele clopote rezonante tibetane, şi a început să ne facă tot felul de demonstraţii: mai întâi a luat el un bol mediu într-o mână, l-a lovit uşor cu ciocănelul de lemn aferent şi apoi, plimbând acel obiect lunguieţ din lemn pe conturul circular exterior al bolului, a amplificat şi a stabilizat sunetul, generând o undă rezonantă puternică. Mi-a apropiat acel bol vibrant de urechea dreaptă, apoi de zona gâtului, apoi de urechea stângă. Instantaneu, am intrat fără să-mi propun în stare de meditaţie, şi am închis ochii. Apoi mi-a pus bolul în mână, şi m-a învăţat să generez şi să întreţin acel sunet. După ce a procedat la fel cu Alina, a luat un bol mai mare, l-a umplut pe o treime cu apă şi a repetata generarea sunetului (care era mai profund de această dată). Subit, apa din vas a început să „fiarbă”! De fapt, lichidul se comporta ca şi cum era adus în stare de fierbere: se vedeau bule de aer care apăreau subit în toată masa lichidului, urcând rapid la suprafaţă şi spărgându-se, împroşcându-ne cu stropi fini. Mai citisem câte ceva în studenţie despre fenomenul de cavitaţie, şi cred că acolo se petrecea ceva similar, dar ceea ce conta nu era explicaţia ştiinţifică, ci efectul uluitor al rezonanţei!

    În continuare, omul a făcut să rezoneze astfel diferite boluri de diverse mărimi, apropiindu-ni-le de chakre, pentru a ne da seama cu care aveam afinităţi. Apoi, a adus o carpetă, a întins-o pe sol şi ne-am lungit, consecutiv, acolo. Tibetanul ne-a aşezat bolul întâi pe abdomen, apoi pe plexul solar, pe piept, pe gât şi pe frunte, susţinându-ne cu mâna liberă partea superioară a trupului şi capul, astfel ca bolul să fie în echilibru pe fiecare zonă corporală. În timp ce bolul aşezat pe mine se afla în rezonanţă, simţeam cum tot corpul începe să-mi vibreze intens, aura mea se dilata foarte repede şi intens, energiile mi se deblocau şi circulau puternic peste tot… Am experimentat o trezire clară şi intensă a lui Kundalini, pe fundalul unei senzaţii generale că toate celulele îmi vibrau la unison, acordate pe frecvenţa emisă de acel instrument magic! Am primit blând invitaţia de a mă culca apoi pe burtă, şi am simţit cum bolul îmi era aşezat pe regiunea lombară. Vibraţiile s-au extins imediat în tot bazinul, accentuând mişcarea energiei Kundalini în fiinţa mea.
    Când experienţele s-au terminat şi m-am ridicat, eram ca nou-născută: toate energiile îmi erau regenerate, împrospătate, circulau libere prin toate zonele corpului, şi aveam o stare înaltă, ca după câteva ore de meditaţie reuşită…

    Tibetanul a început să ne explice, calm şi concentrat, despre puterea vindecătoare a acestor cavităţi rezonante, despre capacitatea lor de a acorda chakra-ele şi organele aferente la vibraţiile lor sănătoase, despre posibilitatea de a atinge stări meditative foarte înalte prin aceste practici (inclusiv efectele lor secundare, dar deloc de neglijat: înlăturarea instantanee a oboselii, stresului, întinerirea întregului organism, etc.). Mă gândeam la acea ramură spirituală numită Nada Yoga – Yoga sunetului, care este o cale spirituală autentică, şi în care se lucrează cu asemenea instrumente….

    Am petrecut aproape 1h30 min în acel mic locaş magic. În cele din urmă, când am ajuns să discutăm şi despre preţuri, tibetanul a avut o reacţie foarte autentic spirituală: „Vă propun să mai veniţi şi altă dată, când aveţi mai mult timp (de unde ştia că ne grăbim? Nu rostisem nici o vorbă despre asta, şi oricum aveam să întârzii la lecţia de sanscrită, dar aceste experienţe meritau din plin, nici nu m-aş fi gândit să renunţ la ele sau să le scurtez!). Când veţi veni atunci, am să vă arăt mai multe lucruri care se pot face cu aceste instrumente. Şi în cele din urmă, dacă vă plac şi vă atrag, puteţi să le şi cumpăraţi!”

    Am stabilit să ne revedem săptămâna viitoare, sâmbătă probabil. Evident, orice alte planuri devin lipsite de importanţă! Am luat cele două perechi de clopoţei de meditaţie şi am ieşit, cu trupul vibrându-mi de energie, ca şi cum aş fi fost o centrală electrică! Deja ştiam că nu am ajuns întâmplător în acel magazin, şi că anumite legături pe care le aveam cu Tibetul au fost astfel reactivate; unde mă vor duce acestea, numai Dumnezeu ştie! Deocamdată, ieşisem dintr-un univers absolut fantastic şi misterios, şi mă inseram cu viteză în ritmurile vieţii din Bangalore. Am mulţumit Cerului că lecţia noastră de sanscrită de după-amiaza s-a suspendat: parcă nu puteam vorbi coerent, conştiinţa mea era încă transportată altundeva! A trebuit să las să treacă noaptea, cu energiile echilibrante ale sale, pentru a mă reaşeza în Aici şi Acum…

    Un articol de psih. Aida Şurubaru
    Societatea Academică AdAnima, Bucureşti
    www.adanima.org

    Filmul despre Abheda Yoga Academy si Kundalini varianta rezumată - (20 min) Dacă doriți, AICI puteți găsi filmul intreg...
  • Am facut un magazin online pentru yoghini - www.bms.life :
  • izoprene, pături, perne de meditație, cărți de yoga și nutriție, obiecte pentru yoga
  • apă minerala de calitate, sucuri naturale
  • hrană sănătoasă pentru yoghini, pâine, cereale, mezeluri de soia, miere
  • produse naturiste terapeutice
    Aici urmărim să avem
    TOT CE ARE NEVOIE UN YOGHIN
    Dacă tot avem nevoie să cumpărăm ceva
    mai bine cumpărăm de aici
    și ajutăm și magazinul și pe noi.