• pentru a primi informații si articole puteti trimite email-ul dv la abheda.yoga@gmail.com sau sms cu emailul dv. la 0762.663.153
  • suntem pe Facebook AICI
  • Înscrierile la noi cursuri ABHEDA Yoga se fac AICI
  • cursurile TTC200 de profesori de yoga incep pe data de 10 noiembrie 2018 iar înscrierile se fac AICI
    • ...................ARTICOLUL....................

     

    I
    IDA = Nadi prin care circula energia subtila (-) receptiva, lunara,
    feminina
    ILUMINARE =
    INDRIYA(S) = organele de simt: mirosul, gustul, vederea, pipaitul,
    auzul impreuna cu cele cinci organe functionale: organele de
    eliminare, organele de reproducere, picioarele, miinile, vocea.
    INDRIYAJAYA = control al simturilor
    INDRIYANAM = al simturilor
    INDRIYESU = in organele simturilor
    INDRYAJAYA = stapinire deplina asupra organelor de simt
    INTUITIE =
    ISHITVA = capacitatea paranormala de a crea si de a distruge dupa
    vointa nu conteaza ce in cele 3 Lumi fundamentale
    ISHVARA = Dumnezeu (stapin, sau cel care domneste asupra
    Macrocosmosului)
    ISHWARAPRANIDHANA = SADHANA completa pentru omul obisnuit;
    supunerea completa sau daruire deplina de sine lui Dumnezeu
    ISTADEVATA = model divin la care ne raportam cu predilectie, ideal
    spiritual ales. Yoghinul care are nevoie de un obiect sau fiinta
    concreta asupra careia sa-si focalizeze adoratia si iubirea sa,
    cauta un anumit ideal divin ce exista (de exemplu SHIVA) si isi
    concentreaza intreaga sa adoratie si atentie asupra lui. Acest
    ideal divin poate sa fie o manifestare particulara a lui DUMNEZEU,
    un sfint, un mare yoghin, un AVATAR, sau orice alt aspect divin (de
    exemplu, IUBIREA lui DUMNEZEU) care il atrage foarte mult.
    ITARETARADHYASAT = din cauza suprapunerii mentale
    ITARATRA = in afara acestei stari
    ITARESAM = altele; a altora
    ITI = astfel; aceasta e tot; sfirsit; aceasta e totul
    IVA = la fel; ca si cum; ca si cind; ca si

    IDEAL = (prin raportare antinomica la real, in sens general)
    reflectare perfecta a ceea ce exista in lumile superioare
    invizibile si este perfect, IDEALUL este, mai ales, considerat un
    model a ceea ce ar trebui sa fie cel mai inalt grad de desavirsire
    ce exprima frumusetea si armonia divina si care poate fi atins
    intr-un domeniu dat. Idealul, ca model divin, apare ca scop, ca
    tinta ce urmeaza a fi atinsa, dupa cum el poate fi si o proiectie
    imaginara in trecut a unor aspiratii si interese ale prezentului.
    Fiind prin aspiratie determinat, idealul nu este un simplu reflex
    pasiv al realului ci are un rol activ in actiunea asupra acestuia,
    avind o functie mobilizatoare. Originea oricarui fel de ideal este
    legata de procesul complex al distingerii dintre gindul elevat
    (inspirat, sublim) si fapta, de dobindire de catre om a capacitatii
    de a-si reprezenta mintal, transfigurat si extatic realul
    spiritual, sublim, DIVIN, de adecvare a acestuia la realitate, ceea
    ce presupune capacitatea de a actiona pornind de la un scop
    (distinctia dintre arhitect si albina consta tocmai in capacitatea
    celui dintii de a-si imagina creator, ideal, actiunea viitoare, de
    a cladi in conformitate cu un plan, cu un proiect). Idealul, in
    general, nu este doar de natura rationala, logica si in acest sens
    el se deosebeste de idee, incluzind o reprezentare subtila,
    sublima, concret-senzoriala, de obicei colorata si afectiv (Kant
    spunea ca “idealul e reprezentarea sublima a unei fiinte
    particulare adecvata unei idei”).
    Idealul se deosebeste si de adevar in sensul ca cel de-al
    doilea priveste mai ales realitatea si lumea asa cum este si ca
    anticiparile pot fi adesea si false sau irealizabile, ca in cazul
    utopiilor. Idealul este intr-un sens o valoare dar intr-altul el
    este doar modelul acesteia, urmind sa calauzeasca procesul de
    creatie axiologica si sa devina criteriul principal de valorizare.
    Idealul launtric trebuie sa fie intr-o strinsa relatie cu
    idealul DIVIN in toata complexitatea formelor acestuia (filosofic,
    spiritual, cognitiv si religios). In opera nu apar idealuri in
    genere iar diferitele sale forme nu se prezinta ca atare ci topite
    in insasi substanta artistului. In realitate, idealul artistic nu
    ramine neutru ci include, in modalitate specifica, uneori dupa o
    prelucrare sensibila, sensurile esentiale ale acestora, astfel
    incit in mod mediat, el exprima anumite atitudini si determina
    sensul creatiilor respective in contextul spiritual de ansamblu.
    Idealul estetic este o reprezentare cu sens apreciativ sau
    normativ a ceea ce, respectiv, este sau trebuie sa fie frumos sau
    urit, agreabil sau dezagreabil, placut sau neplacut. El exista
    concretizat in valori estetice deja existente. Idealul estetic este
    un model imaginativ in care concret-sensibilul se imbina in
    diferite proportii cu afectivul si rationalul, in care viziunea
    realului este plenar transfigurata si spiritualizata, marcata de
    patosul uman subiectiv inclus in atitudinea estetica, dar si de
    determinarea cosmica obiectiva. El nu trebuie deci inteles ca o
    schema conceptuala rigida care ar calauzi creatia, precum ipoteza
    in stiinta ci ca o esenta arhetipala ultima a realitatii DIVINE din
    care s-ar naste toate dupa cum considera Hegel. Surprinzind
    specificul idealului estetic, recunoscind chiar variabilitatea sa,
    Hegel va rasturna raportul real, conferindu-i in spiritul
    idealismului absolut, caracterul determinant (ideea de frumos este
    dupa el “o totalitate de diferente esentiale, diferente care
    trebuie sa iasa la iveala ca atare si sa se realizeze. In ansambul
    lor le putem numi forme particulare ale artei ca dezvoltare a ceea
    ce rezida in conceptul idealului si parvine la existenta prin
    intermediul artei. Prin urmare, generalitatea reprezentarii
    artistice nu este determinata aici din exterior, ci in ea insasi
    prin propriu ei concept”).
    In viziunea idealista, idealul este rezultatul experientei
    sublime, particulare, individuale, care exprima o legatura cu
    realitatea DIVINA. Realitatea structurii sale face ca idealul
    frumosului sa fie in acelasi timp spontan si constient, relativ si
    absolut, concret-DIVIN si general-uman, stabil sau dinamic,
    existent sau dorit, proiectie in trecut sau anticipare imaginativa,
    practica artistica indeosebi subliniind cu precadere una sau alta
    dintre trasaturile sale polare. Specific evocarii frumosului este
    in genere o pondere mare a spontaneitatii dar si aspiratia catre
    universalitate si DIVIN, straduinta de a surprinde in esenta umana
    ceea ce este general, caracterul sugestiv si expresiv al
    reprezentarii dar si faptul ca ea semnifica realul DIVIN si are
    forta uriasa de influentare asupra sensibilitatii. Trasatura
    principala a evocarii frumosului o constituie caracterul
    esentializator expresiv, faptul ca aceasta tinde spre o selectie a
    idealului de diferite tipuri pe care le exprima sintetic. In acest
    sens, idealul frumosului e un fel de ideal al idealurilor, ceea ce
    il impune cu o forta superioara constiintei.

    IDEATIE = In YOGA, aceasta este un proces subtil de rezonanta
    cu Mentalul DIVIN Macrocosmic prin care se produce formarea ideilor
    si a conceptelor, precum si inlantuirea sistematica a acestora
    intr-o conceptie despre lume si cunoastere care va genera fenomene
    predominante de rezonanta cu anumite planuri ale manifestarii
    Macrocosmice.

    IDEE (gr. eidos sau idea, derivate din idein “aspect
    exterior”, “forma vizibila”). Tot ceea ce apare sau se constituie
    in mintea oamenilor ca produs al activitatii de gindire. Adeseori
    IDEEA poate fi o banala parere sau conceptie personala, care
    comporta un mare grad de subiectivitate. In conceptia yoghina,
    ideea poate fi o solutie posibila pentru o problema teoretica sau
    practica. Pentru yoghini, ideea este un produs reflectoriu specific
    cunoasterii discursiv-rationale, diferit din punct de vedere
    cognitiv de produsele cunoasterii perceptiv-senzoriale, dar
    constituit intr-o anumita masura pe baza acestora. In acest sens,
    ideea este sinonoma cu notiunea sau conceptul.
    In concluzie, putem spune ca ideea este o reflectare mentala
    cu un continut general realizata in forma abstracta. Uneori
    notiunea de IDEE se foloseste si cu intelesul de reprezentare sau
    interpretare a unei senzatii. In YOGA, ideea este uneori corelata
    cu imaginea intuitiva si are mai mult un continut de gind, notiune,
    concept, concluzie, solutie. Intrucit ideea exprima si actul
    mental, intelectual, intentia, proiectul, se accepta o deosebire a
    conceptului raportat la realitate, a unitatii dintre concept si
    realitate. Ideea este “coincidenta (REZONANTA perfecta sau acordul)
    conceptului cu obiectivitatea”. Teza despre idei innascute, de
    origine platoniciana, a fost de mult timp confirmata de YOGHINI.
    Toate ideile sint dobindite si formate prin rezonanta cu mentalul
    MACROCOSMIC. Omul se distinge prin capacitatea sa ca, pe baza
    cunostintelor acumulate si prin recombinarea lor, sa formuleze noi
    idei.

    IDEE-FORTA = expresie folosita de YOGHINI, semnificind
    proprietatile dinamice ale ideii de a actiona in anumite conditii
    ca forta. In sens individual, ideea-forta se identifica cu
    convingerile, idealurile, principiile, deci acele idei ce sint
    valori puternic ancorate emotional. La nivel social, sint idei
    forta valorile ideologice. YOGA a exprimat cu intelepciune
    situatia: de indata ce catalizeaza, dinamizeaza si angreneaza un
    numar mare de fiinte umane, o idee puternica devine o veritabila
    forta ULUITOARE.

    IDEI INNASCUTE (teoria ideilor innascute) = Teorie YOGHINA
    potrivit careia in constiinta omului ar exista de la nastere,
    independent de experienta sau transcedental, preexistente, anumite
    idei (de exemplu, ideea de numar, de miscare, de intindere, de
    iubire etc.). Teoria ideilor innascute a fost sustinuta sub
    diferite forme chiar si de Platon, Descartes si de alti filosofi.

    IMAGINATIE = Proces psihic secundar, solidar si analog cu
    gindirea, de operare cu imagini mintale, de combinare sau
    constructie imagistica purtind asupra realului, posibilului,
    viitorului si tinzind spre producerea noului in forma unor
    reconstituiri intuitive, a unor “tablouri” mintale, planuri iconice
    (vizuale) sau proiecte. YOGA o caracterizeaza ca “facultatea de a
    reprezenta in mod viu obiectele sau facultatea de a inventa, de a
    concepe”. Psihologii definesc imaginatia ca “proprietatea pe care
    o au imaginile de a se asambla in combinatii noi”. In conceptia
    YOGA, imaginatia nu mai este referita la actul elementar al
    reprezentarii reproductive, deci la fixarea si evocarea vie a unei
    experiente in forma imaginilor, ci este delimitata ca proces si
    produs al restructurarii experientei, al depasirii ei prin imagini
    noi ce nu apartin memoriei, desi intotdeauna intr-o mare masura
    memoria este rezervorul imaginatiei. Chiar atunci cind imaginatia
    reconstituie un real, pe baza unor descrieri verbale si a altor
    indicatori indirecti, ea nu se confunda cu amintirea concreta
    intrucit nu rezulta dintr-o perceptie ci este o reconstructie, noua
    cel putin pentru subiect. Prin imaginatie, noi abandonam cursul
    ordinar al lucrurilor. A percepe si a imagina sint tot asa de
    antitetice ca prezenta si absenta. Prin “dinamism evocator” si prin
    faptul ca urzeala imagistica, la care se ajunge, nu este traita ca
    un eveniment, ce face parte din experienta subiectului,
    constructiile de imaginatie se deosebesc de amintiri. Acestea sint
    intotdeauna retrospective pe cind compozitiile imaginatiei sint
    prospective sau atemporale. In ordinea transformarii reconstitutive
    sau constructive, imaginatia este paralela cu inteligenta, intrucit
    poarta asupra unui necunoscut pe care il depaseste compensator sau
    anticiptiv.
    Imaginatia este, in acest sens, al depasirii realului, sinonim
    cu fantezia. In actul creator, imaginatia si inteligenta se
    coreleaza strins. TANTRA YOGA considera ca fantezia serveste la
    extinderea si completarea realului deoarece ofera noi contacte prin
    trezire si amplificarea REZONANTEI cu anumite lumi paralele
    subtile. Originea imaginatiei rezida in diferitele activitati din
    care se extrag scheme transformative, ce vor sluji mintii pentru a
    transforma datele experientei sub impulsul unor dorinte si in
    raport cu un scop. Este un atribut specific uman, capacitatea de a
    construi initial in minte si apoi a transpune in practica. La acest
    nivel, al “operarii cu imagini”, imaginatia se dezvolta ca o forma
    aparte a inteligentei, depinzind de interiorizarea actiunilor
    materiale, de constituirea gruparilor si grupurilor operationale,
    de implicarea unor operatori care, pot avea functie de
    “vehiculatori” ai imaginilor, raminind insa disimulati, in
    “spatele” lor, iar nu evidenti ca in cazul gindirii abstracte.
    Exista o gindire concreta prin imagini figurale, dotate cu valente
    conceptuale. S-a adoptat denumirea de imaginatie conceptuala pentru
    o formatiune cu o evolutie inversa celei ce este denumita “concept
    figural”. Acesta tendinta de identificare a ideii si imaginii nu se
    poate insa implini decit in cazul cunoasterii lor si relatiilor
    geometrice. In rest, imaginea ca formatiune continua si compacta,
    structurata spatial, ramine deosebita de ideea abstracta. Nu este
    insa posibila decit in faze foarte inalte de YOGA o gindire care sa
    nu implice imagini, extrase din experienta senzoriala sau derivate
    din constructii abstracte, ca ilustrari, concretizari ale acestora.
    Gindirea logica si imaginatia, dupa cum observa yoghinii, sint
    complementare si, sub anumite aspecte, solidare pina la
    identificare. Totusi, nu exista suficiente argumente pentru a
    dizolva totdeauna, complet imaginatia in gindire. Faptul ca
    imaginatia evoluata implica si simbolismul, iar imaginile sint,
    uneori, descompuse prin abstractizari reflectante si reconstituite
    pe baza de scheme logice, nu justifica ignorarea faptului ca in
    timp ce gindirea tinde spre polarizarea conceptuala, spre
    constructia ideationala, teoretica, avind ca modalitate definitorie
    rationamentul, imaginatia tinde spre o plenitudine intuitiva,
    mentala, spre constructii similisenzoriale complexe si intuitive,
    eliberate de orice reglementare (fantezia transforma imposibilul in
    posibil ideal), forma definitorie a imaginatiei fiind combinatorica
    nestinjenita, ce duce la proiectul imaginar, la un construct dotat
    in plan mental cu concretitudinea realului, oricit ar fi acesta de
    indepartat de datele obiective.
    Yoghinii au observat insa de mii de ani ca procesele
    imaginative produc fenomene de rezonanta cu anumite energii subtile
    din MACROCOSMOS. Gindirea opereaza mai mult pe verticala inductiv-
    deductiva in timp ce imaginatia se deplaseaza pe orizontala situata
    la un anumit nivel intre concretul perceptiv si abstractul logic,
    operind de predilectie prin analogie si transpozitie. Desigur,
    imaginatia poate uza de toate schemele operationale ale gindirii
    logice dar in acest fel ea ramine o speta concreta a acesteia in
    timp ce specific imaginatiei sint operatii ce ar putea fi
    considerate ca paralogice, prezentind o varietate si o mobilitate
    exceptionale.
    De la modelul asocierii-disocierii, al analogiei si metaforei,
    yoghinii au relevat in operativitatea imaginativa forme tot mai
    complexe si variate, implicind reorganizari de structura, centrari
    tematice in ordinea interactiunii dintre subiect si lumea sa,
    imitatii, identificari, condensari, deplasari, simbolizari etc.,
    toate pornind de la conceperea imaginatiei ca fiind procesul psihic
    cel mai strins corelat cu toate celelalte procese psihice si ca
    exprimind fidel dinamica personalitatii. Tehnicile proiective YOGA
    catalizeaza dinamica personalitatii prin intermediul productiilor
    imaginative (care genereaza fenomene de rezonanta cu anumite
    energii subtile, benefice din MACROCOSMOS) si permit o explorare
    nemijlocita a imaginatiei.
    Schematizind, gindirea corecteaza aglutinarile si sincretismul
    imaginativ, iar imaginatia, prin bogatia ei, suplineste lipsa de
    materie si de dinamism a gindirii. Forta prolifica a evocarii
    imaginative nu se explica numai prin polivalenta imaginilor,
    fiecare din ele prezentind o multitudine de insusiri, fiecare
    insusire devenind un punct de contact sau de corespondenta cu
    altele. Filiatia si metamorfozele imaginative trebuie puse in
    legatura si cu alte caracteristici ale imaginii, care insa, la
    rindul lor, nu sint explicabile decit in contextul intregului
    sistem psihic uman.
    Caracteristica esentiala a imaginii mintale este un anumit mod
    pe care-l are obiectul de a fi absent in insusi sinul prezentei
    sale. Aici intervine o sinteza a timpurilor si o coordonare a lor.
    Rolul deosebit al imaginatiei in situarea exacta in timp se
    datoreste facultatii speciale a acesteia de a acumula si a
    reconstitui timpurile.
    Functia principala a imaginatiei este “prepararea viitorului”.
    In perceptie obiectul este “intilnit” de constiinta, pe cind in
    imaginatie constiinta este aceea care isi “da un obiect”. Aceasta
    constructie a irealului printr-un real mintal cvasiconcret implica
    colaborarea psihicului in totalitatea sa si are ca ax generator
    interactiunea dintre afectiv si cognitiv. In aceasta privinta, cea
    mai importanta particularitate este izomorfismul, concordanta,
    congruenta dintre dinamica afectiva si urzeala imaginativa sau mai
    bine zis continutul imaginat. Ne explicam aceasta corespondenta sau
    echivalenta prin aceea ca in imaginatie se exprima nu numai
    segmentul energizor, ci si segmentul directional al motivelor.
    Interesele isi recruteaza perpetuu, imaginativ, obiectele lor.
    Constructele imaginate sint de cele mai multe ori propriomotivate.
    Starile de expectanta genereaza imagini corespunzatoare. In plan
    imaginativ apar si genereaza rezonante specifice obiectele si
    evenimentele corespunzatoare dorintei, sperantei, invidiei,
    dragostei, urii, geloziei, fricii, grijii, recunostintei sau
    razbunarii, multumirii sau nemultumirii, placerii sau neplacerii,
    succesului sau insuccesului. Socurile emotionale pot genera
    fantasme, viziuni cvasionirice si cvasihalucinatorii. S-a constatat
    si o corespondenta de ritmuri intre imaginatie si afectivitate:
    faza de exaltare a sentimentului corespunde fazei de imaginatie
    constructiva, faza de depresiune emotiva, fazei de imaginatie
    destructiva si disociativa.
    YOGA pune problema motivarii insasi a imaginatiei ca rezidind
    esential in “trebuinta aproape invincibila a omului de a reflecta
    si reproduce propria sa natura in lume”.
    Imaginatia nu este altceva decit acel proiect la care
    reprezentarile obiectelor se lasa asimilate si modelate de catre
    imperativele si pulsiunile subiectului.
    In legatura cu imaginatia sint de amintit: fantezia, inteleasa
    ca realizare imaginara a dorintelor frustrate; sublimarea, ca
    satisfacere superioara a dorintelor inferioare prin proiectarea si
    efectuarea altor activitati, elevate, de cu totul alta natura.
    Sublimarea este deseori invocata pentru a explica imaginatia
    creatoare in orice domeniu de arta, stiinta, organizare,
    presupunind fara demonstratii ca orice creatie isi are un prim
    movens in pulsiuni bazale ce au fost deplasate si convertite in
    energie sublima, simbolizindu-se intr-un alt mod. Incercarile de a
    explica in YOGA expansiunea imaginatiei creatoare intr-un domeniu,
    prin sublimare sau prin necesitatea compensarii si supracompensarii
    complexelor de inferioritate ramine foarte convingatoare. Reusita
    este de asemenea relevarea de catre YOGA a imaginii ideale despre
    sine si in genere a modelului ideal in care imaginatia isi
    dezvaluie odata cu capacitatea de selectie si asimilare valorica si
    pe aceea de reglare a personalitatii in ordinea autodevenirii si
    autodepasirii.
    Prin transpunerea imaginativa in situatia celor ce ne solicita
    ajutor spiritual se poate obtine impartasirea emotiilor acestora.
    YOGA arata ca in cazul empatiei “ne introducem pe cale imaginara in
    altul”, momentul afectiv de simpatie fiind ulterior. Comportamentul
    simulat datorita starilor de rezonanta declansate se insoteste cu
    anumite stari emotive ce pot fi relevate prin indicatori obiectivi.
    Realizarea identificarii spirituale cu modelul marilor intelepti
    YOGHINI se produce prin intermediul proceselor cognitive
    (perceptie, asocieri reproductive si imaginative) care la rindu-le,
    declanseaza stari afective. Daca este sa luam in consideratie
    ponderea proceselor psihice participante in empatie, greutatea
    specifica cade pe procesul imaginativ, pe actul intelegerii si pe
    cel afectiv. Deci, imaginatia nu este un simplu derivat al starilor
    afective ci apare, in formele ei evoluate, ca modelare a rolurilor
    pe care subiectul le asimileaza din sfera sociala si tinde sa le
    indeplineasca. Toate acestea nu duc la o disociere dintre afectiv
    si imaginatie, dar trateaza acest raport mai nuantat si intr-o
    ordine a reciprocitatilor.
    Imaginatia este “extrem de bogata in momente emotionale” dar
    acestea se produc, mai ales, in reverie. Legatura cu starile
    emotionale nu este sau nu reprezinta baza exclusiva a imaginatiei,
    care nu se epuizeaza prin aceasta forma. Daca vom analiza forma
    imaginatiei legata de inventivitate si de inventia activa aplicata
    realitatii, vom vedea ca aici activitatea imaginatiei nu este
    subordonata capriciilor subiective ale logicii emotionale. Impulsul
    da nastere imaginii unui eveniment posibil care satisfacind dorinta
    ii mareste forta. In schimb, imaginea stimulata arata obiectul
    dorit sub diverse aspecte, toate seducatoare, diversele nuante ale
    sentimentului derulindu-se uneori contradictoriu. De aici, atractia
    mai mare pe care o exercita asupra subiectului obiectul-fantoma in
    comparatie cu obiectul real. Deci interconditionare: imagine si
    sentiment in perpetua reactie, sint doua elemente intre care este
    greu sa afli cine este cel care are initiativa. Omul incearca ceea
    ce-si imagineaza ca incearca (traieste emotional) si in domeniul
    sentimentului realul nu se distinge de imaginar. Adeseori s-a
    teoretizat indisociabilitatea dintre subiectiv si obiectiv, dintre
    ireal si real, dintre existent si fictiv in planul imaginatiei.
    Locul adevarat al imaginatiei este o situatie de granita sau
    punctul de despartire al constientului de inconstient. Formele
    evoluate in imaginatie nu mai pot fi puse in categoria fenomenelor
    incongruente din punct de vedere gnoseologic. Cu toate aporturile
    venite de la inconstient si manifestate spontan, discriminarea
    intre real existent si ireal, fictiv, posibil, se constituie la
    adultul normal tot asa de spontan. Diferentierile aratate mai sus,
    se explica desigur prin aceea ca formele superioare de imaginatie
    se emancipeaza partial de reglajul brut emotional si intra intr-o
    masura mai mare sau mai mica sub regia organizarii si conducerii
    voluntare. Se pare ca un astfel de reglaj intentional, constient
    sau semiconstient, se impune cu precadere in imaginatie orientata
    obiectual si constructiv. S-ar parea chiar ca se pot detasa doua
    substante corelate ale imaginatiei ca in cazul constiintei de sine
    si a constiintei de lume. Intr-una, subiectul plonjeaza in sferele
    propriilor trairi si suporta influentele mediului, in cealalta
    subiectul nu este patient, ci agent, el se implica in mediu si-l
    transforma nu conform logicii ilogice a propriilor trairi, ci
    conform logicii actiunii si realului. Opera de arta, inventia
    tehnica, sistemele ipotetice de teorie stiintifica, planul
    activitatii practice, nu poate fi efectul simplu, spontan al
    jocului imagistic, pentru ca implica proiectare strategica,
    organizare ampla si multiplanica, convergenta etc. De aici,
    necesitatea fixarii precise a scopului, a cautarii punctelor de
    sprijin ce vor genera fenomene de rezonanta cu anumite sfere
    subtile de putere din MACROCOSMOS, a dirijarii secventiale, a
    proiectarii mentale, in genere a efortului voluntar.
    Imaginatia este experimentare mintala, gindire orientata spre
    previziunea apropierilor si excluziunilor, pe care are puterea sa
    le prezinte inainte de a le justifica. Deci, aici participa cu
    necesitate subordonarea la obiect si conditia actiunii desi,
    cutezanta trebuie maximal stimulata sub semnul dictonului cunoscut
    de mii de ani de YOGHINI: “totul este posibil dar nu ORICE ne este
    permis”. Fapt este ca in sustinerea imaginatiei constructive cu
    destinatie obiectiv-productiva, intervin nu numai structurile
    motivationale-afective, preferentiale, ci si activarile tonice,
    care fiind nespecifice sint si neutrale.
    Intr-o opera de arta se mai pot identifica preferintele si
    respingerile autorului, dar intr-o inventie tehnico-stiintifica,
    acestea se estompeaza, dispar. Inventia presupune compatibilizarea
    unor structuri heterogene si punerea lor in raporturi functionale.
    Deci, relatia subiectului cu obiectul este mijlocitoare, scopul
    fiind corelarea interobiectuala.
    Imaginatia dispune de puterea de a depasi prezentul printr-o
    enorma extensiune a cimpului de constiinta. Sursa acestei depasiri
    este opozitia in subiect dintre imperfectiune si corectitudine,
    dintre disparitate si coerenta. TANTRA YOGA sustine ca imaginatia
    este conduita care realizeaza maximum de identificari posibile
    intre termeni ireductibil opusi. Ea stabileste intre ei
    corespondente, nu numai facindu-i sa participe unul la altul intr-
    un fel de fuziune ci si descoperind intre ei analogii, ce se pot
    situa pe trei planuri: afectiv, perceptiv sau reprezentativ si
    functional. In mit, imaginatia “construieste o lume in care nici un
    element nu este strain fata de altul”. In mitologie, dar intrucitva
    si in arta, preocuparea de punere in corespondenta, de alcatuire,
    dincolo de aparente, a unui tot coerent, face foarte relativa
    granita dintre posibil si imposibil. Aceste categorii gnoseologice
    sint insa si istorice. intr-un sens pozitiv ceea ce ramine sub
    semnul miracolului este trecerea unor segmente din imposibil in
    sfera posibilului. Pentru aceasta, nenumaratele disponibilitati
    generate de imaginatie si depozitate intr-o sfera a fictiunii,
    reprezinta o conditie necesara. Stiinta si tehnica, organizarea si
    chiar practica YOGA nu se pot insa dispensa de selectie dupa
    criteriul de plauzabilitate. Reflexia critica si inteligenta
    intervin pe tot parcursul imaginatiei si gindirii creative.
    Aceastea functioneaza insa ca o cenzura si introduse de la inceput,
    pot ingreuna si limita demersurile imaginatiei. Creativitatea este
    sinonima cu imaginatia creativa. Prinsa intr-o retea de comunicare,
    imaginatia se activeaza conform propriei logici de constituire si
    cistiga atit in planul insertiei grupale, cit si in cel al
    realizarii individuale. Activarea organizata a imaginatiei cu
    ajutorul tehnicilor YOGA nu poate fi obtinuta decit prin inductie
    voluntara, gratie rezonantei si fuziunii cu sferele gigantice de
    forta a celor ZECE MARI PUTERI COSMICE, in timp ce, traditional,
    eruptiile creatoare ale imaginatiei erau considerate a fi spontane,
    dependente de stari de inspiratie ce nu puteau fi programate.
    Imaginatia egotica, voluntara este un fenomen real dar nu este
    niciodata imaginatie pur voluntara. Imaginatia egotica voluntara
    este superioara prin focalizare si conducere constienta dar, dupa
    majoritatea opiniilor, mai saraca, schematica prin conformarea la
    modele rationale, mai putin libera, mai putin originala in elemente
    daca nu in ansamblu, decit imaginatia DETASATA, neintentionata (si
    aceasta relativ involuntara), care beneficiaza din plin de
    aporturile inconstiente. Nu se poate trece cu vederea faptul ca
    efortul voluntar este deseori insotit de stari penibile,
    nefavorabile pentru sfera fantezista. In consecinta,
    intentionalitatea si reglajul voluntar au fost reduse la elemente
    ale unui regim de punere in functiune, finalizare si intretinere a
    activitatii imaginatiei, astfel incit sa se obtina o maxima
    intercomunicare constient-inconstient. Se vorbeste adeseori in YOGA
    despre “o sinteza specifica intre disciplina intelectuala si
    abandonarea imaginativa”, despre “inducerea deliberata a unei stari
    elevate, sublime de constiinta in care structurile obisnuite si
    conventionale ale experientei sint sfarimate”.
    YOGA lanseaza, in legatura cu imaginatia creatoare, formula
    “regresie voluntara si temporala in slujba Sinelui Etern (ATMAN),
    in sensul de reintoarcere la procesele primare, supraconstiente ce
    au un grad mai mare de libertate si flexibilitate. In legatura cu
    aceasta se recomanda “acceptarea provizorie a impulsurilor
    primare”. In consecinta, prin regresie la nivele superioare, unde
    combinatorica nu se supune restrictiilor logice, urmata de o
    revenire la reglare si control logic, prin alternarea concentrarii
    si relaxarii, prin echilibrul dinamic dintre implicare-detasare,
    luciditate-abandon, se urmareste o fuziune a experientei interne
    (MICROCOSMICE) cu cea externa (MACROCOSMICA), o integrare
    multinivelara, infrapersonala si interpersonala care este
    autentificata prin aparitia starii de extaz divin (SAMADHI).
    Cea mai sugestiva din prezentarile fazelor procesului imaginatiei
    creatoare apartine lui SWAMI SIVANANDA si indica ordinea:
    preparare, incubatie sau germinatie, iluminare si eliberare sau
    indumnezeire. Ceea ce germineaza in sfere extraconstiente ajungind
    la noi asocieri si restructurari este desigur o tematica indusa
    constient de la inceput pentru ca dupa un timp, sa intervina
    iluminarea ca o conjugare a activitatilor inconstiente si
    constiente. In felul acesta, imaginatia creatoare apare ca o
    manifestare a personalitatii in lume, ca raspuns original la
    solicitarile si necesitatile de progres spiritual. Daca imago-
    ideatia originala nu este rezultatul unei suprasolicitari a
    functiilor constiintei si a gindirii logice, acestea aparind numai
    ca momente in dinamica integrativa a sistemului psihic, in relatie
    cu lumea, atunci cum se poate asigura productivitatea valorica a
    sistemului psihic si in speta a imaginatiei ca proces psihic
    multinivelar, intretinind cele mai strinse relatii cu toate
    celelalte procese psihice? Raspunsul a fost dat in cadrul
    elaborarii teoriilor creativitatii si consta in principal in doua
    secvente: 1) insusirea si antrenarea operatiilor (procedeelor) de
    imaginatie creatoare si 2) formarea motivelor si atitudinilor
    creative. Scriitorul englez Somerset Maugham a intuit faptul ca
    imaginatia “se dezvolta prin exercitiu si contrar credintelor
    comune este mai puternica in timpul maturitatii decit in timpul
    tineretii”.
    Neimpacarea cu banalul, opozitia fata de rutina,
    noncoformismul si nonconventionalismul, sentimentul noului si
    aspiratia spre originalitate sint numai unele din atitudinile
    creative ce trebuie sugerate si formate la YOGHINI pentru a
    determina fenomenul de imaginatie creatoare. Contradictia dintre
    dezvoltarea libera, nelimitata a procesului imaginatiei si cenzura
    critica a fost inlaturata prin inducerea unei atitudini de retinere
    a criticii in momentele de productie imaginativa.
    Din toate cele aratate rezulta ca in cadrul sistemului psihic
    uman imaginatia se dezvolta ca un subsistem tributar tuturor
    celorlalte sisteme, dar individualizat prin strategia
    transformativa si combinativa, alternind dezorganizarea si
    reorganizarea, disruptia cunoscutului si fortarea corespondentelor
    ipotetice, succesiunea si simultaneitatea, comutarea
    semnificatiilor si generarea de noi semnificatii in ordinea
    construirii, sub imperiul necesitatilor actiunii, a compensatiei,
    in genere a echilibrarii cu lumea si cu sine a unor ansambluri
    dinamice de imagini ce simbolizeaza necunoscutul din sine si din
    lume, absentul, posibilul, componentele complimentare si necesare
    ale vietii omului ca personalitate, deci ca celula a
    MACROCOSMOSULUI. Imaginatia exprima cel mai pregnant si acut
    unitatea si contradictia, mai ales cea dintre subiect si obiect.
    Strict tributara reflectarii realitatii, din care isi extrage
    unitatile si schemele, intr-o si mai mare masura tributara fata de
    sistemul social, de relatii, scopuri, modele, cerinte si
    perspective, mai ales ideologice, imaginatia creatoare se opune
    uneori prin insasi natura ei, realului imediat (fizic), incercind
    sa realizeze deplin scopurile si valorile, sa optimizeze, sa
    determine mereu un altceva superior si un altfel mai bun. In fond,
    subiectul, prin imaginatia sa, opunind lumii obiective, lumea sa
    subiectiva, formulata in termenii de completitudine a unui real
    care prin forta sa de evocare macar partial, se transforma in
    realitate. De aici si situatia ambigua, paradoxala a imaginatiei ca
    facultate a subiectului pragmatic, cognitiv si axiologic. Fara
    extensiuni si disponibilitati imaginative, actiunea, cognitia si
    valorile sint paralizate, subiectul devenind steril, incapabil sa
    prospecteze si sa se prospecteze.
    Dilatarea si inchiderea imaginatiei, incercarea de a substitui
    actiunea cu proiectul, cunoasterea cu supozitia, valoarea cu
    trairea autistica, deconecteaza si instraineaza pe subiect de lume,
    ceea ce se echivaleaza cu un fenomen de patologie psihoindividuala.
    Problema ce se pune in legatura cu imaginatia si pe care o pune
    intr-un mod specific (al anticiparii si disponibilitatilor) insasi
    imaginatia este aceea a echilibrului optim dintre gestiunea
    personalitatii si participarea ei activa la viata si progres.
    Continuind analiza noastra, problema este aceea a echilibrului
    dintre asimilare si acomodare, a coordonarii dintre centrare si
    decentrare. Imaginatia debuteaza printr-o acuta centrare sau
    subiectivizare, construire a ceva in for intim conform unei logici,
    care nu este nici exclusiv cognitiva, nici exclusiv afectiva, ci
    este integrativ personala sau grupala, dar apoi visele se
    rationalizeaza, reveriile se transforma in resurse de energie si
    sugestii, proiectele originale trec in fapte de creatie, cu un
    cuvint, urmeaza decentrarea ca extrapolare in proiect realizabil
    si, finalmente, in realizare obiectiva. Discutind imaginatia la
    nivelul economiei personalitatii este necesar sa se tina seama de
    relativa autonomie si continuitate a procesului imaginatiei.
    Desfasurarea continua a imaginatiei se prezinta la diverse niveluri
    de organizare dar intotdeauna implica anumite convergente tematice.
    S-au denumit “imagini de sprijin” in YOGA acele imagini ce ocupa un
    loc central in desfasurarile imagistice, in jurul carora graviteza
    si de care se leaga toate celelalte. Este un model, caracteristic
    valabil de asemenea pentru imaginatia artistica, dar valabil in
    genere pentru ceea ce sint tendintele de autoorganizare ierarhica.
    Corelativ, intervine si relativa autonomie, explicata atit prin
    interactiuni interne cit si prin desfacerea succesiva a
    implicatiilor ce intra in joc, ceea ce duce la o logica a
    procesului de imaginatie. Fata de caracterele sau situatiile
    imaginate, creatorul de literatura nu este liber sa decida oricum,
    intrucit personajele “traiesc” in mintea sa si se comporta conform
    propriilor trasaturi, astfel incit s-ar parea, incepind dintr-o
    anumita faza, creatorul “asista” la “filmul imaginativ”, pe care l-
    a initiat (film ce il va face sa intre in legatura cu anumite
    energii subtile din MACROCOSMOS si de asemenea cu anumite
    inregistrari din AKASHA), dar nu fara a “descifra” evenimentele si
    a le conferi relief si coerenta. Aceasta situatie este cu atit mai
    pregnanta in domeniile imaginatiei tehnice si stiintifice; s-a
    elaborat o modalitate semnificativa a imaginatiei stiintifice,
    imaginatia geometrica particularizata prin puritatea figurala a
    imaginilor ce au ca atare si semnificatie de concepte, prin
    cinetismul si transformabilitatea lor conforme unor operatii sau
    reguli specifice, implicind un control logic riguros, dar
    conservind un caracter ideal, degajat de substantial,
    transformarile fiind reversibile si virtuale.
    Toate domeniile de activitate prilejuiesc constituirea unor
    forme specializate de imaginatie si aceasta, chiar in sfera
    abstractiunilor matematice. Cind se vorbeste despre imaginatie sau
    fantezie stiintifica se are in vedere, atit modelarea mentala
    concreta a relatiilor stiintifice concepute abstract, cit si
    operarea libera anticipativ-ipotetica cu datele si codul stiintei.
    In existenta individuala subiectiva, continuitatea si
    asamblarea imagistica definesc, ca formatiune permanenta, un
    imaginar. Aceasta lume imaginara este opera subiectului, dar este
    totodata o modalitate de a fi (omul- proiect) si un ansamblu ce
    mijloceste relatiile cu lumea, cu MACROCOSMOSUL (generind permanent
    fenomene de rezonanta cu anumite energii subtile din univers in
    functie de ceea ce ne IMAGINAM), pentru ca imaginarul, este
    totdeauna, in YOGA, cel putin un instrument de divinatie, un factor
    de investigatie si de depasire. Considerat secvential ca “repriza,
    situatie a imaginilor spontane intr-un cadru ce le confera
    semnificatie”, imaginarul nu se prezinta doar ca o sfera intima in
    care subiectul, consimtind la iluzie, la amagirea de moment, se
    retrage intr-o sfera de vis si reverie, de reconstituiri si
    proiecte captivante, ci este si un mod de a iesi din sine. Aceasta
    pentru ca insatisfactia de lume ce incita la imaginar este dublata
    de insatisfactia de imaginar care nu-si este siesi suficient, ceea
    ce incita la expresie si realizare. Imageria este derularea calma,
    contemplativa intr-un circuit aproape inchis a imaginii. Imaginatia
    este un travaliu, activitatea de elaborare bazata pe imaginar,
    intr-o situatie de viata. In acest sens, imaginarul apare ca
    premisa si produs al imaginatiei. Consideram insa ca mai edificator
    ar fi sa nu se desparta dinamica de continut, sa se tina seama de
    faptul ca imaginatia include imaginarul ca pe componenta sa
    fundamentala, asa cum gindirea include fondul de cunostinte
    acumulat. Adoptind, in cadrul principiului interactionist, schema
    tratarii sistemului imaginatiei prin corelatia dintre potential si
    activ, ne vom putea apropia de interpretarea unitara a diverselor
    forme si niveluri ale imaginatiei.
    Visul este activarea fragmentara a unui imaginar inchis.
    Reveria este activarea preferentiala, spontan-contemplativa, a unui
    imaginar partial deschis spre sine si spre lume. Asociatiile
    imaginative spontane sint fenomene locale sau nodale, rezultate din
    activarea sistemului imaginar. Imaginatia reproductiva sau
    reconstitutiva presupune deschiderea convergenta a potentialului
    imaginar asupra unui fapt absent sau simbol. Imaginatia creatoare
    transgreseaza celelalte forme de imaginatie, dar se
    individualizeaza prin activarea ampla si divergenta a sistemului
    imaginar, cu o deschidere maxima spre sine si lume, sub semnul
    intentionalitatii, finalizindu-se printr-o reconstructie de sistem.
    Perspectiva asupra lumii si propriei persoane in lume, idealul de
    viata apare ca o structura generalizata a imaginarului cu tacite
    functiuni de autoreglaj strategic. Este si ceea ce demonstreaza
    esential rolul anticiparilor si constructiilor de imaginatie in
    anticiparea si constructia atit a omului cit si a lumii sale in
    care este integrat.
    In concluzie, imaginatia este un proces mental si psihic de
    creare a unor reprezentari sau idei noi pe baza experientei
    perceptive si cognitive anterioare, este capacitatea unui individ
    de a desfasura aceasta activitate creatoare. Produsele imaginatiei
    isi au adeseori izvorul in anumite lumi invizibile sau paralele ce
    au o realitate, evidenta pentru CLARVAZATOR. Pentru yoghini, chiar
    reprezentarile aparent fantastice (de ex., cele ale mitologiei) au
    fost elaborate pe baza unor elemente subtile, revelate ale
    realitatii. Imaginatia este de doua feluri: reproductiva, prin care
    sint reprezentate mintal obiecte sau fenomene nepercepute direct,
    pe baza unor descrieri (ilustratii, scheme, descrieri verbale etc.)
    si creatoare, prin care sint elaborate imagini si idei noi, geniale
    sau profund originale. Imaginatia reprezinta un moment esential al
    gindirii creatoare, intervenind atit in evolutia spirituala si in
    procesul creatiei artistice, cit si in domeniul creatiei
    stiintifice si al inventiilor tehnice.
    Tratatele secrete yoghine mentioneaza ca in fiinta umana
    imaginatia sau fantezia este in strinsa legatura cu centrul de
    forta SWADHISTHANA CHAKRA. Atunci cind aspectul receptiv (-) al
    acestui centru de forta este excesiv dezvoltat iar centrul de forta
    AJNA CHAKRA este foarte putin activat, aspectul mental al fiintei
    umane in cauza este slab energizat si intr-o asemenea situatie
    imaginatia poate sa functioneze haotic subordonind mentalul si dind
    nastere unor tulburari psihice mai mult sau mai putin grave cum ar
    fi: obsesii, stari paranoice, fobii, manii, ticuri, complexe de
    inferioritate etc. Solutia in asemenea situatii morbide este o
    autoenergizare progresiva a centrului de forta AJNA CHAKRA care va
    face cu putinta autoeliminarea acestor tulburari si restabilirea
    echilibrului launtric mental si psihic. De un real folos ne va fi
    in asemenea stari, in care imaginatia are tendinta sa ne domine
    tiranic, realizarea tenace, sistematica a lui SHAMBHAVI MUDRA cu o
    bila alba in care vom urmari sa vizualizam cit mai CLAR si cit MAI
    MULT TIMP bila cea alba la nivelul cimpului vizual. Exersarea
    consecventa a lui SHAMBHAVI MUDRA ne poate ajuta imens (daca o
    realizam) sa depasim cu usurinta astfel de situatii si in general
    orice stare in care imaginatia ne scapa de sub control si are
    tendinta sa amplifice la noi fenomene mediumice morbide, negative.

    IMPOTENTA (cf. lat. impotentia “neputinta”, “slabiciune”) =
    imposibilitatea barbatului de a indeplini actul sexual, fie in una
    din fazele sale, fie in totalitatea lui, determinata fie de o slaba
    trezire (dinamizare) fie de unele perturbari sau blocaje subtil
    energetice ce apar la nivelul centrilor de forta MULADHARA CHAKRA,
    SWADHISHANA CHAKRA, MANIPURA CHAKRA, ANAHATA CHAKRA. Constituie
    unul dintre cele mai frecvente motive de consultatie psihiatrica,
    desi este de cele mai multe ori greu recunoscuta de catre subiectii
    insisi. Poate avea uneori chiar un determinism organic: tulburari
    neurologice, endocrine, toxice sau genitale, de tipul insuficientei
    gonadice, dar este mult mai frecvent legata de felurite probleme
    psihomentale.
    Impotenta pare a fi conditionata si de climatul cultural, de
    prejudecati, superstitii sau de sistemul de viata al unei
    comunitati (de exemplu, impotenta este complet inexistenta in
    anumite grupuri etnice, precum indigenii din Insulele Marchize din
    Oceanul Indian, unde sexualitatea este traita intens, liber si
    dezinhibat, ca un exercitiu minunat al functiei naturale a vietii).
    Impotenta poate fi totala, cind erectia este absenta, avind mai
    frecvent o cauza psihogena decit organica (leziuni medulare,
    arterite, afectarea corpilor erectili, diabet, alcool, medicatie,
    in special cea psihotropa), sau partiala, cind erectia este
    diminuata, facind totusi posibila penetrarea si desfasurarea unui
    act sexual relativ normal, dar cu performante nesatisfacatoare
    datorita disparitiei din cind in cind in cursul aceluiasi act
    sexual a erectiei.
    Ejacularea precoce este si ea o manifestare a impotentei (sub
    forma precocisima – ejaculare “ante portas” inainte de a penetra in
    vagin), putind fi generata de imprejurari nefavorabile, complexe
    psihice, ce declanseaza anxietatea, in conditii care presupun
    absenta preludiului si a transfigurarii amoroase, o tensiune
    erotica crescuta (o iubita noua, perioada lunga de abstinenta) sau
    cel mai adesea chiar de teama de impotenta care genereaza in fiinta
    procese de rezonanta cu anumite energii perturbatoare subtile din
    macrocosmos care fac imposibila erectia.
    Se enumera urmatoarele manifestari posibile ale impotentei:
    -absenta apetitului sexual, insotita de anafrodisie;
    -absenta apetitului sexual, dar cu dorinta de a-l avea;
    -apetit sexual puternic si prezent, dar cu teama de a se apropia de
    sexul opus;
    -realizarea apropierii de iubita, dar fara contact sexual;
    -tentativa de contact fara erectie;
    -absenta erectiei, cu ejaculare fara intromisiune;
    -erectie cu ejaculare rapida dar fara penetratie;
    -penetratie, ejaculare rapida, cu diminuarea imediata a erectiei;
    -intromisiune cu erectie, fara ejaculare, care nu este insa
    insotita de nici o placere, impotenta organica;
    -ejaculare normala in timp, dar fara orgasm si uneori chiar
    dureroasa.
    Clasic, la originea impotentei este incriminata de cele mai
    multe ori o inhibitie psihogena, putind reprezenta o situatie
    conflictuala (culpabilitate morala sau religioasa, imposibilitatea
    realizarii partiale sau perfecte a continentei sexuale (yoghine)
    etc.), o dorinta prea intensa, cu circumstante nefavorabile (teama
    de a fi surprins) sau situatii intimplatoare (caz in care numai
    persistenta unui cerc vicios o intretine.
    Imaturitatea afectiva si homosexualitatea latenta pot fi si
    ele cauze ale impotentei sexuale. Psihanalistii ofera explicatii in
    sensul nerezolvarii angoaselor infantile ale castrarii, cu
    generarea unor sentimente de culpabilitate in timpul experientei
    sexuale. Rezulta, din cele spuse mai sus, ca impotenta este un
    simptom nevrotic, care asociaza o serie de alte manifestari, ca
    preocuparile hipocondriace, depresia reactiva etc.; nu se poate
    stabili insa un paralelism intre intensitatea impotentei si
    gravitatea tulburarilor psihice pe care le insoteste.
    Impotenta este prezenta, in reactii, nevroze, la personalitati
    psihastenice, la perversii sexuali, in alcoolism, in schizofrenie,
    in psihozele afective depresive unipolare (uneori reprezentind
    singurul simptom si avind caracter periodic), ca efect secundar al
    unor medicatii. Terapia stimulenta de tip YOGA este necesara in
    cazurile dominate de anxietate. Impotenta totala beneficiaza in
    HATHA YOGA si in TANTRA YOGA de terapii de deconditionare, de
    tratament psihic si mental, de invatarea si perfectionarea unor
    tehnici speciale YOGA de mediere corporala. Cu rezultate minunate
    care apar in scurt timp pot fi utilizate tehnicile yoghine de
    realizare si perfectionare a continentei sexuale in ejacularea
    precoce. Cauza fundamentala a impotentei in viziunea sistemului
    YOGA o reprezinta diminuarea energiei subtile SOLARE (+) sau HA
    (YANG) in fiinta barbatului.
    Indirect, stiinta contemporana confirma valoarea inestimabila
    si importanta uriasa a CONTINENTEI SEXUALE YOGHINE. CONTINENTA
    SEXUALA YOGHINA perfect realizata de catre barbat este stringent
    necesara fiindca la ora actuala, conform statisticilor efectuate de
    oamenii de stiinta, barbatii de azi sunt de 90 de ori mai putin
    virili decit stramosii.
    Oamenii de stiinta din Marea Britanie incearca sa afle cauzele
    precise ale scaderii virilitatii omului acestui sfirsit de secol.
    Pe baza probelor de laborator s-a stabilit ca in ultimii 50 de ani
    calitatea spermei s-a deteriorat ingrijorator de mult, numarul de
    spermatozoizi continuti in lichidul seminal a scazut de la 113
    milioane/ml in 1940 la 60 milioane/ml in 1990. Deci barbatii de azi
    sunt de 90 de ori mai putin virili decit parintii si bunicii lor.
    De asemenea, se inregistreaza tot mai multe tulburari ale
    aparatului de reproducere masculin, incluzind cancerul testicular.
    Cercetatorii au ajuns la concluzia ca toate necazurile sunt cauzate
    de faptul ca in timpul vietii uterine fatul este expus unei prea
    mari cantitati de hormoni estrogeni. Calitatea si cantitatea
    hormonilor estrogeni depind de dieta alimentara: consumul
    alimentelor cu continut ridicat de fibre, de hidrati de carbon, ca
    si abuzul de medicamente ce previn pierderea sarcinii determinind
    alterarea acestor hormoni.

    INALTIME = calitate specifica a sunetelor care permite
    plasarea lor pe o scara conventionala de la cel mai “jos” (grav) la
    cel mai “inalt” (acut). Portativul este, de exemplu, o reprezentare
    grafica a acestei scari (analogic vorbind el corespunde cu cele 7
    focare secrete de putere ale fiintei (CHAKRA-ele)).

    INDIVID (acest cuvint provine de la latinescul INDIVIDUUM < >). Din punct de vedere psihologic, prin acest cuvint
    se defineste fiinta umana, atit ca unitate distincta si identitate
    specifica exterioara, biologica si psihica, cit si ca fiinta
    particulara, unica si diferita de toate celelalte fiinte umane.
    Orice fiinta umana care are un corp fizic si o structura
    organizata, traind in modul sau specific o existenta proprie, care
    nu poate fi divizata fara a fi distrusa poate fi definita drept un
    individ. Orice fiinta umana este deci, prin corpul sau viu, un
    individ. La individul uman calitatea de UNITATE INDISOLUBILA este
    si mai pregnanta intrucit include totodata si organizarea psihica
    si mentala, constienta. Individul, in conceptia yoghina este omul
    considerat in ce are el definitoriu si caracteristic ca sistem
    unitar [de rezonanta cu anumite energii ce actioneaza preponderent
    in el si prin el (in afara sa generind un cimp energetic, subtil
    specific)] dar fara nici o referire la notele de valoare. Individul
    este considerat fundamental ca o unitate vitala si psihica
    indesmembrabila in primul rind sub raport biologic si mai putin sub
    raportul determinarilor exterioare, sociale, tinind de
    personalitate.

    INDIVIDUALITATE = Caracter global sau ansamblu de caractere si
    aspecte specifice prin intermediul carora o anumita fiinta umana
    difera sau se distinge in mod evident de altele. Orice fiinta umana
    vie este o individualitate ce vibreaza la unison, intr-o maniera
    caracteristica cu anumite energii subtile si nivele vibratile din
    Macrocosmos. Microcosmosul fiecarei fiinte umane prezinta o
    individualitate aparte deoarece el reflecta (prin trezirea si
    activarea anumitor focare de rezonanta si corespondenta specifice
    lui) si manifesta prin rezonanta numai anumite aspecte si energii
    din Macrocosmos (celelalte existind in stare latenta in
    Microcosmosul acelei fiinte dar ele putind fi deja active si
    dinamizate diferit in Microcosmosul altor fiinte umane).
    Individualitatea este deci caracteristica sau ansamblul de
    caracteristici ale unui individ uman care difera in mod specific de
    un altul nu numai in mod numeric, ci mai ales prin caracteristicile
    si constitutia sa. Individualitatea exprima originalitatea si
    particularitatile unei anumite fiinte umane. Pentru yoghini,
    individualitatea unei fiinte umane pune in evidenta anumite procese
    intense, predominante, de rezonanta si combinarea inefabila a
    energiilor (destul de puternice) vehiculate care fac ca acea fiinta
    umana sa aiba CEVA APARTE. Din acest punct de vedere, care scapa
    insa intelegerii comune, auzim adeseori vorbindu-se despre
    “Individualitatea fascinanta a unui artist” sau despre “Stilul unei
    puternice individualitati”.
    Fiind caracteristica acelei fiinte umane care constituie un
    individ, individualitatea este deci ansamblul de proprietati
    somatice, psihice si mentale (care rezulta prin rezonante specifice
    cu anumite energii subtile din Univers) care prezinta o structura
    specifica, singulara, prin care respectiva fiinta umana se
    deosebeste de celelalte. In conceptia yoghina, individualitatea
    este realitatea complexa a individului considerata din punct de
    vedere descriptiv si intuitiv, dar nu si axiologic. Prin urmare,
    individualitatea poate fi identificata cu persoana dar nu cu
    personalitatea. Individualitatea umana nu poate fi redusa doar la
    infrastructura biologica, la organism, intrucit ca fiinta complexa
    nu poate fi conceputa doar biologic.

    INDIVIDUALIZARE = Proces gradat de cristalizare si constituire
    a individualitatii din punct de vedere somatic, psihic si mental
    prin definirea unor structuri proprii si prin mentinerea si
    amplificarea unor procese de rezonanta (cu anumite energii si
    nivele vibratile din Macrocosmos) diferentiale, prin care se
    realizeaza coerenta si unitatea (caracteristica pentru o anumita
    etapa sau incarnare) persoanei. Fiinta umana se individualizeaza
    gratie proceselor inefabile, repetate si intense de rezonanta cu
    anumite energii mai mult sau mai putin subtile din Macrocosmos.
    Aceste rezonante cu energii subtile din Univers survin automat si
    instantaneu de indata ce fiinta umana incepe sa gindeasca sau sa
    actioneze intr-un anumit fel. Cu alte cuvinte, aceste procese de
    rezonanta cu diferite energii subtile din univers fac ca fiinta
    umana sa se individualizeze. Aceasta individualizare in cazul
    fiintei umane se produce prin angrenarea predominanta a anumitor
    rezonante cu energii subtile din Univers, rezonanta instantanee ce
    se produce in cazul comportamentelor, gindurilor si activitatilor
    sale, prin reactivarea perseverenta a anumitor trairi, prin
    cristalizarea si mentinerea nemodificata a stilului sau
    caracteristic in tot ceea ce face. In practica YOGA,
    individualizarea semnifica adaptarea influentelor benefice si a
    metodelor yoghine traditionale la specificul si cerintele
    individuale ale fiecarui practicant.
    In practica YOGA autentica se urmareste inca de la inceput
    trezirea, sprijinirea si amplificarea insusirilor benefice,
    pozitive (care vor determina rezonante puternice cu energii
    subtile, sublime din Univers) in vederea anihilarii gradate si a
    eliminarii caracteristicilor negative. Procedind astfel cu
    consecventa se faciliteaza dezvoltarea armonioasa a fiintei umane
    si se accelereaza evolutia spirituala.

    INFIDELITATE = Lipsa de fidelitate. Schimbarea nefundamentata
    a atitudinii fata de sine insusi si fata de ceilalti oameni, negare
    datorita cameleonismului a sentimentelor si a credintelor avute mai
    inainte care au fost traduse prin acte sau prin indatoriri tacite;
    nerespectarea unor angajamente. Incalcare a credintei in
    continuitatea unitatii de cuplu (ce trebuie sa se mentina chiar si
    in cazul existentei unei alte relatii amoroase, DACA MAI EXISTA
    DRAGOSTE), a indatoririlor fata de fiinta iubita, nestatornicie in
    sentimente; (concretizat) fapta care dovedeste nestatornicie in
    dragoste.
    Semnificatia morala a infidelitatii trebuie apreciata,
    deopotriva, prin actele savirsite si prin efectul real al acestora
    asupra celorlalte persoane, ca si prin perspectiva launtrica a
    fiintei umane in cauza care este lipsita de statornicie in
    credinta; infidelitatea este un semn al lipsei de respect fata de
    sine si fata de ceilalti, de absenta a simtului moral; ea este o
    marturie a unei pozitii false a omului fata de sine si fata de
    viata. Antonim: fidelitate.

    INHIBITIE (cf. lat. inhibere “a retine, a opri, a impiedica”)
    = proces cortical fundamental, opus excitatiei, cu care formeaza o
    unitate deplina, fiind supus, impreuna cu aceasta, ereditatii si
    conditionarii. Termenul a fost introdus in neurofiziologie in
    legatura cu activitatea reflexa. Se diferentiaza procesul de
    inhibitie in functie de locul de actiune a agentului determinant
    (din interiorul sau exteriorul focarului cortical). Astfel,
    inhibitia interna este specifica scoartei cerebrale. In functie de
    mecanismul prin care ea se produce, poate fi: inhibitie de
    stingere, produsa prin aplicarea stimulului conditionat fara
    intarirea celui neconditionat; inhibitie de diferentiere, aparuta
    la aplicarea a doi stimuli de aceeasi natura, dar de intensitati
    diferite si intarirea numai a unuia dintre ei; inhibitie de
    intirziere, manifestata printr-o latenta mai mare in aparitia
    raspunsului reflex, dupa marirea intervalului de timp intre
    aplicarea stimulilor conditionat si neconditionat; inhibitia
    conditionata, produsa prin aplicarea unui stimul diferit de cel
    folosit pentru elaborarea raspunsului reflex si neintarirea
    acestuia din urma.
    Inhibitia externa apare prin actiunea unui stimul necunoscut,
    aplicat fie in timpul elaborarii reflexului conditionat, fie in
    timpul desfasurarii raspunsului reflex. Prin procesul de inductie
    negativa se produce inhibarea focarului cortical. O forma speciala
    de inhibitie externa este cea supraliminara (de protectie), care
    apare fie la stimuli de o intensitate deosebita, fie prin aplicarea
    repetata si prelungita a unui stimul conditionat. Unii
    caracterizeaza acest tip de inhibitie ca fiind un “dispecer” care
    selecteaza si distribuie gradat impulsurile nervoase, avind un rol
    important in coordonarea activitatii nervoase superioare.
    Inhibitia este un proces fundamental al activitatii nervoase
    superioare, necesar sintezei, sistematizarii reflexe si
    autoreglajului. Inhibitia reprezinta fie un proces activ si
    reversibil, fie oprirea (diminuarea) altuia, conduita umana
    indreptata spre realizarea unui scop putind fi considerata
    rezultatul interactiunii dintre procesele inhibitorii si cele
    excitatorii. Inhibitia este considerata ca avind rolul de a reprima
    (constient sau nu) comportamente sau reprezentari care sunt
    inadecvate conduitei sociale normale sau pericliteaza existenta.
    Aceasta reglare inhibitorie a comportamentului se realizeaza in
    cursul procesului educational. FREUD insista asupra faptului ca
    “inhibitia… nu semnifica totdeauna, neaparat un fenomen
    patologic”.
    Se poate semnala diminuarea unei functii sau o restrictie
    normala a acesteia, cu precizarea ca “despre inhibitie ca fapt
    patologic nu se poate vorbi decit daca diminuarii sau restrictiei
    functiei respective i se adauga o modificare noua, insolita a
    acestei functii”. Modificari ale conduitei pot apare atit printr-un
    exces al inhibitiei, cit si printr-o inhibitie ineficienta. La
    subiectii hiperemotivi, hipersenzitivi, timizi (nu neaparat
    apartinind domeniului patologicului), comportamentul inhibat,
    retinut, de evitare apare ca rezultat al sentimentului de
    inferioritate resimtit de acestia si care genereaza procese de
    rezonanta cu anumite energii subtile specifice din MACROCOSMOS care
    corespund totdeauna respectivului sentiment de inferioritate pe
    care il intretin (energizeaza) si uneori il amplifica datorita
    REZONANTEI persistente. La astfel de tipuri de personalitate –
    caracterizata prin mental slab si adaptabilitate dificila –
    inhibitia poate apare ca fenomen paroxistic si reactiv, ca rezultat
    al actiunii unor factori psihotraumatizanti.
    “Tracul” timizilor nu este altceva decit o “inhibitie
    emotionala” care este, in general, tranzitorie, rapid reversibila.
    “Hemmung”-ul autorilor de limba germana se refera la o inhibitie a
    productivitatii operational-logice, acompaniata de saracirea
    continutului gindirii, discontinuitate si lipsa de rigoare a
    ideatiei, stari deficitare care apar in circumstante extrem de
    diferite; surmenaj, fatigabilitate, modificari ale starii de
    constiinta, depresie melancolica, schizofrenie. In toate aceste
    stari patologice se impune diferentierea inhibitiei de negativism,
    opozitie, mutacism, reticenta, fata de care inhibitia reprezinta o
    manifestare mai discreta, de o intensitate mai mica. In psihastenie
    si nevroza obsesionala, inhibitia este rezultatul ezitarilor,
    repetitiilor, verificarilor continue, conducind la fatigabilitate,
    astenie, hipoprosexie, la care se asociaza retentia afectelor,
    frigiditatea, impotenta, anorexia (lipsa apetitului).
    Cercetatorii descriu “nevroza de esec”, concretizata intr-un
    comportament profesional inhibat; subiectul pare sa manifeste teama
    de reusita, cautind in evitarea ei, autopunitia, care ar evita
    conflictul cu sine. Tot in nevroze, inhibitia se poate manifesta
    electiv, la nivelul unui anumit proces psihic; in acest fel ar
    putea fi explicate amneziile elective legate de un eveniment
    traumatizant.
    Inhibitia isi gaseste insa cea mai complexa forma de exprimare
    in psihoza depresiva in care, apare ca o frinare, incetinire a
    intregii dinamici a psihismului, ideatiei si cimpului constiintei;
    interesele sunt concentrate in jurul unui singur punct, subiectul
    fiind repliat in sine, respingind relatiile cu anturajul. Inhibitia
    este traita ca o dificultate de desfasurare a ideatiei, a
    evocarilor, ca o oboseala psihica acompaniata de o oboseala fizica.
    Aceasta inhibitie este resimtita dureros de catre subiect. In
    depresia melancolica, intensitatea inhibitiei ajunge pina la faze
    care pot fi apreciate ca fiind o adevarata “paralizie psihica”;
    aici asociatiile ating lentoarea maxima, ideatia si evocarile sunt
    extrem de dificile, sinteza mintala este practic imposibila, orice
    efort intelectual este de nerealizat. Detasarea de ambianta este
    aproape totala (desi ambianta poate fi perceputa corect), subiectul
    traind intr-o lume subtila (paralela) infernala, care este
    indepartata de realitatea imediata si plina de durere, intr-o
    atmosfera “inghetata”. Inhibitia se manifesta si la nivelul
    comunicarii verbale (care devine saraca, monosilabica) si gestuala
    (hipomimie si hipokinezie).
    In schizofrenie, inhibitia se manifesta prin fading si baraj
    verbal; dupa unii, barajul verbal nu reprezinta o inhibitie
    propriu-zisa, ci o intrerupere provocata de interventia
    halucinatiilor (de obicei auditive), subiectul intrerupindu-se
    pentru a putea “asculta” mesajul. Intensitatea maxima a inhibitiei
    psihomotorii se realizeaza in catatonie.
    Manifestari psihopatologice pot rezulta nu numai dintr-un
    exces de inhibitie, ci si dintr-o lipsa a ei. In starile
    dementiale, la personalitati dizarmonice impulsive, explozive,
    instabil-iritabile, manifestarile comportamentale inadecvate si
    inadaptate sunt rezultatul unei insuficiente inhibitorii.
    Diminuarea gradului de claritate a constiintei in epilepsie, unele
    stari confuzionale, coma, sunt uneori datorate partial unui defect
    de inhibitie la nivelul centrilor superiori de control.
    In cazul unor copii poate apare un fals aspect de debilitate
    mintala, care ascunde de fapt inhibitia comportamentala a unui
    copil cu tulburari senzoriale sau aflat intr-o situatie afectiva
    frustranta, dominat de un sentiment de inferioritate.

    INTENSITATEA este gradul de forta cu care o vocala este
    pronuntata. Intensitatea de vibratie a unui sunet este de fapt
    cantitatea de energie care este transportata de undele sonore si
    trece intr-o secunda prin unitatea de suprafata perpendiculara pe
    directia de propagare a sunetului. Nivelul (DIFERENTA) de
    intensitate intre doua sunete (intensitatea relativa) se masoara in
    decibeli.

    INTONATIE = emitere sau redare exacta a inaltimii sunetelor in
    cazul emisiei lor vocale. Fixarea intonatiei este sau poate fi
    uneori precedata de “DAREA TONULUI”. Suma caracteristicilor
    melodico-ritmice ale sunetului, aspectul caracteristic al acestui
    sunet (sinonim MELOS).

    INTROPATIE = concept dominant din primele decenii ale
    secolului nostru, care inseamna “a simti in” (sich “einfhlen”) si
    care desemneaza rezonanta psihica si mentala, proiectarea si
    transpunerea noastra simpatetica in obiectele si fiintele
    exterioare. Prin intropatie traim telepatic si interpretam eurile
    altora dupa propriul nostru eu, traim prin consonanta miscarile,
    gesturile, sentimentele si gindurile lor, cu alte cuvinte
    personificam obiectele, le dam viata, pornind de la cele mai simple
    elemente (linie, culoare, forma) si ajungind pina la manifestarile
    sublime ale naturii si artei. Intropatia inseamna a proiecta asupra
    obiectelor si fiintelor ceea ce suntem noi, cu o asemenea fervoare
    incit in timpul contemplatiei transfiguratoare sa nu mai avem
    constiinta separarii. Explicatia ultima a acestui fenomen subtil si
    a procesului prin care proiectam simtamintele noastre subiective
    asupra fiintelor si obiectelor externe se afla in fenomenul de
    REZONANTA si in imboldul panteistic innascut de a ne contopi cu
    universul.
    Intropatia consta din doi factori: pe de o parte un sentiment
    (iubirea, melancolia, dorul) ce exista in noi si, pe de alta, o
    proiectare a acestui sentiment asupra unui obiect sau fiinta apta
    sa exprime viata noastra spirituala. Noi transferam astfel in mod
    constant fiintei sau obiectului perceput experienta activitatii
    noastre subiective. Obiectele sau fiintele incarcate de noi cu o
    energie datatoare de sens si semnificatii au deci o viata interna
    pe care le-o infuzam noi. Continutul fiintei sau a obiectului
    astfel incarcat dobindeste o natura sufleteasca ampla si bogata
    inrudita cu a noastra si determina auto-obiectivarea eului nostru
    in lumea externa. Pozitiv frumoase ar fi acele lucruri si fiinte
    care provoaca o cit mai bogata obiectivare a noastra in ele, iar
    negativ frumoase, acele lucruri sau fiinte ce nu favorizeaza
    aceasta tendinta a noastra de autoproiectiune vitala.
    Raportarea noastra transfiguratoare la anumite fiinte sau
    obiecte depinde, asadar, numai de capacitatea noastra de a intra in
    REZONANTA cu ele. Dar nu orice intropatie este si sublima. Spre
    deosebire de intropatia practica (de exemplu, simpatia resimtita
    cind privim un prieten), intropatia transfiguratoare implica
    problema adevarului si falsului si poate fi simtita in contemplarea
    sublima numai atunci cind suntem complet eliberati de interesele
    practice marunte ale vietii cotidiene. Fenomenul intropatiei are
    meritul de a fi pus in lumina importanta continutului energetic
    subtil si totodata ireductibilitatea si complexitatea sentimentului
    transfigurator, a subiectivitatii inconjurate de o imensa lume de
    energii subtile, de bunuri si valori pe care trebuie sa le
    aprecieze si sa le integreze prin REZONANTA. Prin intermediul
    intropatiei realizam ca judecata de valoare este dependenta si de
    obiect sau fiinta, ea trebuind sa exprime nu pareri personale,
    arbitrare, ci evaluarea ceruta de obiect si adecvata datorita
    REZONANTEI launtrice numai lui.

    INTROSPECTIE = vedere sau privire orientata spre interior,
    spre propriile stari si desfasurari launtrice, spre deosebire de
    extrospectie, care este orientata in afara, spre lumea obiectiva.
    Termenul desemneaza inainte de toate un fenomen sau o dimensiune
    reala a psihicului. In perceptia obiectului este inclusa si
    perceptia de sine, a observatorului. In cunoasterea lumii se
    implica si cunoasterea de sine. Constiinta de sine si constiinta
    despre lume sint indisociabile. Trairile launtrice reunesc internul
    cu externul. Asadar, in YOGA, introspectia ca autopercepere
    prelungita prin autocunostere constituie o latura necesara a
    relatiilor psihice. Fara reflexie, de exemplu, nu ar fi posibila
    elaborarea teoriei. Aici insa introspectia apare ca mijloc si
    implicatie. Situatia se schimba cind lumea launtrica devine obiect
    al cunoasterii sistematice si explicite. Aici nu mai intervine
    asocierea spontana a sinelui cu lumea, ci disocierea si opozitia
    dintre un subiect cunoscator si un obiect al cunoasterii, care tine
    tot de sfera launtrica. Si in aceasta ipostaza introspectia este,
    pina la un punct, fireasca si necesara. Daca nu s-ar observa si
    cunoaste, YOGHINUL nu s-ar putea perfectiona constient. Socrate
    lega efortul cunoasterii de sine cu desavirsirea spirituala. Inca
    de pe atunci insa, cunoasterea de sine nu aparea ca o introspectie
    pura, nemijlocit launtrica, dupa cum opera de autoperfectionare nu
    era redusa doar la decizii pentru sine si simpla autosugestie. Cu
    atit mai mult, experientele cu care ne confruntam dezvaluie in
    cunoasterea de sine importante mijlociri-comparari cu altii,
    observare a propriului comportament si chiar experimentare cu
    propria persoana pusa in diverse situatii speciale pentru a-si
    dovedi calitatile si lipsurile. Autoeducarea prin YOGA recurge de
    asemenea la actiuni, asumari de sarcini, exersari, situarea in alte
    raporturi etc. Toate acestea in legatura cu faptul ca veriga
    interna (MICROCOSMOSUL) nu poate fi izolata de celelalte verigi ale
    conduitelor umane si ale relatiilor cu ambianta MACROCOSMICA. In
    fapt, cunoasterea de sine se dovedeste a fi mult mai dificila decit
    cunoasterea lumii obiective.
    Realizind performante adaptative in sensul luarii in stapinire
    a mediului, omul, in pofida diferentierii in extrovertiti si
    introvertiti, se dovedeste a fi un subiect precumpanitor
    extrospectiv si prea putin introspectiv. Aceasta fiind situatia,
    este explicabil de ce introspectia, conceputa ca metoda unica si
    esentiala, de edificare a psihologiei, a esuat, de unde si
    semnificatia minora, chiar peiorativa, ce insoteste acest termen in
    limbajul psihologiei contemporane. Introspectia, ca metoda
    insarcinata cu descrierea si explicarea fenomenelor psihice
    descinde din filosofia clasica, reprezinta o extensiune a
    meditatiei si contemplarii (care sint adeseori utilizate si in
    YOGA) asupra vietii psihice si mentale individuale. Absolutizata in
    psihologie si in YOGA drept unica modalitate de acces in lumea
    fenomenelor psihice si mentale, introspectia se motiva printr-un
    amestec de spiritualism si mister. Psihicul este considerat aici ca
    existind aproape independent de materie, intr-o mare masura fiind
    paralel ei, cu alte cuvinte, existind prin sine insusi. Unica
    modalitate de a initia in YOGA cunoasterea este atit cea direct
    senzoriala cit si cea intuitiva, paranormala, spirituala. In fapt,
    psihicul si mentalul nu pot fi total despartite de materie, de
    corpul fizic, de reactiile comportamentale, iar cunoasterea este,
    de regula, indirecta. Desi se bazeaza intotdeauna pe indici
    launtrici, acestia trebuie sa fie prelucrati, raportati la alte
    cunostinte etc., cunoasterea fiind in ultima instanta deductiva dar
    si intuitiva, paranormala, spirituala.
    Raminind pe pozitia introspectiei ca unica metoda de
    construire a stiintei despre psihic, filosoful Kant a declarat
    imposibilitatea psihologiei, intrucit psihicul, cu toate
    proprietatile sale “apriorice”, ar ramine un “lucru in sine”. A.
    Comte a sustinut ca, intrucit faptele relevate introspectiv sint
    prea inconsistente, superficiale si fugare, introspectia nu permite
    o edificare pozitiva. A. Comte nu si-a dat seama de caracterul mult
    mai edificator al faptelor de comportament in raport cu trairile
    autosesizate superficial. Sistemul milenar YOGA depaseste cu mult
    introspectia si conceptia ce-i conferea adeseori acesteia un rol
    decisiv, fara a abandona insa cu totul introspectia ca fenomen real
    si importanta metoda auxiliara. Introspectia se desfasoara intr-un
    cadru individual, ori YOGA ne orienteaza asupra generalului. Actul
    de dedublare la care se recurge, subiectul yoghin devenind
    concomitent actor si spectator, este dificil si limitat, dupa unii
    chiar imposibil (pentru cei superficiali si ignoranti) intrucit nu
    poti “sa privesti pe fereastra pentru a te vedea trecind pe
    strada”. S-a pus atunci problema antrenarii progresive a
    capacitatilor introspective si a asigurarii competentei prin
    metodele YOGA, a celor ce o practica. In mod firesc insa, in sfera
    constiintei de sine intra numai o parte din ceea ce reprezinta
    activitatea psihica, deoarece desfasurarile inconstiente nu se lasa
    facil constientizate decit cu ajutorul centrilor de forta
    (CHAKRAS). La fel, mecanismele sau operatiile si legile activitatii
    psihice, se ofera direct examinarii introspective a celui care
    practica YOGA daca acesta are in vedere fenomenele inefabile de
    rezonanta cu care se confrunta in universul sau launtric. Datele
    introspectiei sint adeseori dificil de descris deoarece sint
    mijlocite prin verbalizare si relatate verbal. Ori, se stie foarte
    bine ca nu tot ceea ce constituie simtire si afectivitate este
    susceptibil de a fi exprimat verbal. Fiind handicapat de
    necunoscutul din sine ca si de un necunoscut din afara, subiectul
    este inclinat sa suplineasca deficiturile prin intuitii spirituale
    carora sa le acorde valoare de adevar. YOGHINUL isi poate permite
    insa o astfel de abordare pentru ca el ajunge sa descrie obiectiv
    si sa explice exact.
    De multe ori in YOGA se recurge si s-a recurs si la empatie,
    subiectul YOGHIN transpunindu-se in situatia altuia si urmarind
    telepatic sa reconstruiasca experiente launtrice ale unei alte
    persoane foarte evoluate spiritual. Problema nu este insa nici pe
    aceasta cale total rezolvata pentru ca uneori ramine in dubiu
    insasi masura transpozitiei. YOGA cauta sa utilizeze introspectia
    si sa o adapteze exigentelor experimentului obiectiv. In aceasta
    perspectiva se introduc unele corectii. Subiectul trebuie ca in
    timp ce actioneaza, rezolva o problema, sa se exprime cu voce tare,
    oferind pe aceasta cale, a “reflexiei vorbite”, indicatii,
    cercetatorului asupra modului cum gindeste si a etapelor parcurse.
    In practica YOGA, pentru a se evita deformarile sau fantasmagoriile
    aberante izvorite din “dedublare”, se cere practicantilor sa
    constientizeze atent cele intimplate cu ei insisi atit in timpul
    executiei unui procedeu YOGA cit si dupa aceea. El va reconstitui
    modul cum a procedat, ceea ce a simtit, etc. si-l va memora. Prin
    YOGA se poate ajunge la cunosterea nemijlocita a psihicului de
    catre psihic.
    Introspectia este o importanta metoda in YOGA cu ajutorul
    careia se constientizeaza, se examineaza si se descriu fenomene si
    starile propriei vieti sufletesti mentale si spirituale, devenind
    posibila o autoanaliza. Utilizarea ei ca metoda importanta de
    cunostere a psihicului a condus la concluzia ca psihicul se poate
    cunoaste oarecum izolat de influentele exterioare. In YOGA,
    psihicul se cunoaste de asemenea in activitate, prin metode
    milenare obiective, experimentale. Negarea introspectiei in YOGA ar
    fi o mare eroare. Introspectia reprezinta un mjloc necesar de
    studiere a vietii sufletesti, mentale si spirituale eficient in
    masura in care, integrat intr-un complex de metode traditionale
    poate conduce la rezultate pozitive binefacatoare, practic conforme
    cu realitatea. Introspectia este un procedeu curent, des folosit de
    om in situatiile sale de viata si, mai ales, dupa ce ele s-au
    petrecut. Prin ea se urmareste, fie un spor de intelegere asupra
    manifestarilor, fie o valorificare autoanalitica a starilor si
    reactiilor, fie, in sfirsit, o concluzie pentru proiectarea
    propriei persoane in imprejurari viitoare, tinind seama de
    posibilitatile si de principiile YOGA. Se cunoaste faptul ca,
    deseori, intentiile nu se potrivesc intocmai cu manifestarile
    ulterioare, precum si acela ca, daca ar fi sa se repete
    imprejurarile de viata, noi am reactiona relativ altfel, adica mai
    bine datorita evolutiei spirituale accelerate pe care o face cu
    putinta practica YOGA. Acestea sint tot atitea prilejuri de
    meditatie si de invataminte mai ales daca evocam si mentalizam cu
    putere ceea ce este sau a fost minunat si spiritual in experientele
    noastre launtrice.
    Prin introspectie asupra vietii sale sufletesti, omul sporeste
    cunoasterea de sine (totodata el ajunge sa intre mai usor in
    rezonanta cu anumite energii benefice, subtile din MACROCOSMOS) in
    unele situatii de introspectie morbida, dar limitarea la
    “adevarurile” proprii sau cu alte cuvinte la fantasmagoriile
    aberante descoperite exclusiv pe aceasta cale comporta riscul de a
    ajunge la elaborarea unor norme personale de conduita improbabile
    in practica, deci la solutii ineficiente, in detrimentul propriu si
    chiar al altora. Omul se cunoaste pe sine, oglindindu-se mai intii
    in alt om evoluat spiritual (desavirsit) si raportindu-se, cu
    multiple mijloace, la viata, la DUMNEZEU.

    SECRETUL INTROSPECTIEI. Prin introspectie POZITIVA,
    binefacatoare, yoghinii avansati pot sa intre fulgerator in
    rezonanta cu diferite sfere subtile de forta din MACROCOSMOS si,
    datorita fuziunii perfecte si a punerii la unison cu energiile
    subtile din acestea, ei pot sa-si trezeasca si sa-si amplifice in
    propriul lor univers launtric anumite capacitati paranormale
    (SIDDHIS). Yoghinii recomanda TOTDEAUNA sa se evite introspectiile
    negative, bolnavicioase. Prin introspectie superioara asupra
    trairilor cu adevarat spirituale, fiinta umana poate ajunge mai
    usor la revelarea Sinelui nemuritor (ATMAN). Daca adeseori in
    anumite tehnici YOGA ne orientam plini de fervoare aspiratia catre
    SCINTEIA DIVINA sau Absolutul divin din noi (SPIRITUL) pe fundalul
    unei integrari launtrice in care urmarim sa raspundem la intrebarea
    “CINE SINT EU?”, acest gen de introspectie ne va ajuta extraordinar
    de mult sa atingem starea de eliberare spirituala.

    INTUITIE = Prin definitie, intuitia reprezinta cunoasterea
    directa, imediata prin inefabila rezonanta a adevarului fara
    ajutorul ratiunii. Dupa Carl Gustav Jung, celebrul psiholog si
    psihiatru elvetian, intuitia este una dintre cele patru functii
    psihologice fundamentale ale omului, celelalte trei fiind gindirea,
    sentimentele si simturile. El descrie intuitia ca pe functia de
    explorare a necunoscutului, care ofera posibilitati si implicatii
    dificil, in aparenta, de a fi percepute in mod constient. Intuitia
    este o calitate foarte importanta in anumite domenii de activitate
    si mai ales acolo unde oamenii vin in contact nemijlocit cu alti
    oameni. Aceasta capacitate este prezenta adesea la yoghini, la cei
    care iau decizii, la inventatori, la genii sau la artisti. Poate
    mai bine decit altii, acesti oameni sesizeaza fata ascunsa a
    lucrurilor, stiu sa ia cea mai buna hotarire la timpul potrivit,
    bat la usile care, sigur, li se deschid, in general, stiu precis ce
    au de facut, foarte repede. A putea sa anticipezi turnura
    evenimentelor permite mai buna lor intelegere si folosirea intregii
    energii pentru infruntarea unei perioade dificile sau gasirea unei
    solutii, neasteptate, inteligente atunci cind totul parea pierdut.
    Intuitia nu este un act de vointa, ci o stare de atentie si de
    receptare inspirata. Si cu toate ca aceasta facultate exceptionala
    apartine fiecarui om, sint anumite persoane, printre care mai ales
    yoghinii, care stiu mai bine decit altii sa o exploateze. Deci
    pentru ca potentialul ei misterios sa ne serveasca cit mai bine,
    iata citeva retete simple si la indemina oricarui practicant YOGA.
    Cunoastere perceptiva nemijlocita de rationament (in masura in care
    este posibila disjunctia intre perceptie si gindire) care
    angreneaza intr-o masura mai mare sau mai mica fenomene de
    rezonanta subtila ce apar in clarviziune, telepatie, empatie,
    cunoastere spirituala etc. Descoperire brusca a unei solutii
    geniale fara constiinta modului de descoperire, care are loc fie la
    primul contact cu problema, fie dupa o perioada de efort fara
    succes urmata de pauza (asa-numita inspiratie). In prima acceptie,
    intuitia este in general caracteristica pentru al doilea stadiu
    ontogenetic al dezvoltarii intelectuale (2-6 ani), dar se manifesta
    si la adult jucind un rol foarte important la yoghinii avansati. In
    a doua acceptie, de intuitie cognitiva, se manifesta la toti
    indivizii, dar in grade diferite (fiind extraordinar de dezvoltata
    la yoghini), fiind determinata de factori constitutionali si de
    mediu.
    In privinta relatiei cu gradul de dezvoltare a gindirii
    abstracte exista afirmatii contradictorii. Unele sustin ca intuitia
    involueaza pe masura dezvoltarii logicii si a civilizarii mediului
    in care traieste individul (C.G. Jung). Altele, dimpotriva, sustin
    pe baza datelor experimentale, ca exista o strinsa legatura intre
    intuitia cognitiva si gindirea abstracta (Westcott, Masher si
    Hansby). Cunostinta obtinuta prin intuitia cognitiva, fiind
    determinata printr-o subtila stare de rezonanta spirituala, este de
    obicei o idee scurta, insotita de sentimentul evidentei, al
    certitudinii subiective si al armoniei depline cu celelalte
    cunostinte (Spinoza, H. Bergson, C.G. Jung, yoghinii: SIVANANDA,
    VIVEKANANDA).
    Intuitia cognitiva, ca stare de rezonanta spirituala, are la
    baza activitatea subconstienta a carei directie este imprimata de
    analiza constienta. Durata si efectele analizei constiente, depind
    de inteligenta, de caracteristici ale afectivitatii si motivatiei,
    de dificultatea problemei si de dispozitia cerebrala. (In general
    oboseala sau devitalizarea nu sint propice intuitiei) Starea
    psihica favorabila aparitiei in constiinta a rezultatelor
    explorarii subconstiente intretinute de dorinta de rezolvare este
    caracterizata de sentimentul identificarii si rezonantei subtile cu
    problema, abandonarea unor restrictii logice, efervescenta gindirii
    si afectivitatii, in anumite limite.
    In intuitia cognitiva, la primul contact cu problema, aceste
    conditii se creaza in situatii premergatoare receptionarii
    problemei. Diferiti factori externi o influenteaza in masura in
    care contribuie la crearea confortului psihic si a certitudinii ca
    vom rezolva problema. Ei variaza de la individ la individ fiind
    foarte dezvoltati la yoghinii avansati. Intuitia cognitiva se
    dezvolta odata cu cresterea experientei intr-un domeniu, dar numai
    la indivizii cu anumite trasaturi de personalitate. In mare,
    personalitatea subiectului intuitiv se distinge prin: independenta,
    nonconformism, comoditate, fantezie, inclinatie spre speculatie,
    pasiune puternica pentru un anumit domeniu, multilateralitate,
    inteligenta, incredere in sine, atitudine relaxata, aproape
    detasata fata de problema, posibilitati mai reduse de verbalizare.
    In privinta trasaturilor morale ale subiectilor intuitivi nu exista
    un consens, desi sint dezbatute cu interes. Dupa Jung se disting:
    A. a) intuitia subiectiva, perceperea propriilor stari psihologice
    subconstiente; b) intuitia obiectiva, cunoasterea obiectelor
    externe pe baza unor perceptii subliminale. B. a) intuitia
    abstracta, solutia consta in surprinderea subconstienta a unei
    legaturi abstracte si este precedata de tatonari; b) intuitia
    concreta, solutia este sugerata de elemente perceptive care se
    ciocnesc in mod necesar gratie REZONANTEI cu o directie a gindirii,
    adesea destul de vaga. Directia consta mai mult in atentia
    staruitoare pentru problema si in dorinta arzatoare de a o rezolva;
    tatonarile premergatoare aici nu se conduc dupa ipoteze logice.
    Intuitia poate interveni in geneza ideilor, dar astfel de idei
    trebuiesc totusi sa fie supuse controlului rational, singurul in
    masura sa le confirme cu certitudine.

    TIPURI DE INTUITIE
    In fiinta umana care practica cu consecventa procedeele YOGA se
    trezesc si se amplifica gradat urmatoarele forme principale de
    intuitie in strinsa legatura cu activarea plenara si armonioasa a
    celor 7 centri de forta CHAKRAS care exista in microcosmosul nostru
    launtric.
    1)Intuitia vitalitatii globale sau cu alte cuvinte a inzestrarii
    vitale de ansamblu, atit a propriei noastre fiinte cit si a
    celorlalte fiinte cu care venim in contact sau pe care le vedem
    (chiar si intr-o fotografie). Aceasta forma de intuitie este in
    strinsa legatura cu activarea armonioasa a lui MULADHARA CHAKRA.
    In general vorbind, vitalitatea este capacitatea specifica a
    structurilor organice, bioenergetice si psihice de a furniza forta
    de baza, neaparat necesara care permite sa se mentina echilibrul
    fiintei pentru ca aceasta sa se poata regenera, evitind astfel
    disfunctionalitatile si involutia. In cazul practicantilor YOGA
    perseverenti, vitalitatea este asigurata si amplificata nu numai
    prin profilaxie, energizare, continenta, alimentatie adecvata,
    evitarea exceselor daunatoare si a privatiunilor inutile, ci si
    prin intretinerea in conditii optime a functiilor specifice ale
    centrului de forta MULADHARA CHAKRA(in care se afla de fapt si
    KUNDALINI SHAKTI) prin antrenament si activare armonioasa. Yoghinii
    considera ca singurul remediu pentru a mentine si amplifica acel
    dinamism care caracterizeaza viata omeneasca este realizarea unei
    stari normale de rezonanta cu energiile subtile specifice din
    univers care actioneaza la nivelul acestui centru de forta
    (MULADHARA CHAKRA).
    Vitalitatea depinde adesea de dozarea armonioasa a elementelor
    subtile: pamint (PRITHIVI TATTVA); apa (APAS TATTVA); foc (TEJAS
    TATTVA) si aer (VAYU TATTVA) care asigura starea de incarcare cu
    energie vitala a organismului. Vitalitatea puternica se afla la
    baza tuturor actiunilor fecunde si debordante. Vitalitatea
    excelenta permite o adaptare rapida la diferitele circumstante ale
    existentei. Gradul de vitalitate al unei fiinte depinde de
    intensitatea activarii armonioase a centrului de forta MULADHARA
    CHAKRA in special si MANIPURA CHAKRA, SWADHISTHANA CHAKRA, ANAHATA
    CHAKRA secundar. Vitalitatea poate fi impulsionata rapid si de
    ambianta sau aura unei persoane foarte vitale, de o ambianta
    puternic regeneranta sau de un anumit climat geografic (primavara,
    vara, munte, mare, regiune foarte bogata in PRANA, uscata sau
    umeda).
    Anumite tulburari sau diminuari ale vitalitatii reflecta
    adeseori o stare de agitatie sau unele deficiente fizice sau
    psihice: neurastenie, manie etc.
    Anumite fiinte umane care dispun de o foarte buna vitalitate pot
    totusi sa fie < > de felurite tulburari psihice ca:
    angoase, refulari, frustrari, complexe de inferioritate etc.
    2)Intuitia parteneritatii sau cu alte cuvinte a unei posibile
    relatii de cuplu cu complementaritate sexual – erotica ce se
    trezeste si se amplifica gradat in prezenta unei anumite fiinte
    umane de sex opus. Aceasta forma de intuitie este in strinsa
    legatura cu activarea armonioasa a lui SWADHISTHANA CHAKRA. Dupa
    cum se stie, cuplul polar este un veritabil nucleu generator de
    forta pe toate nivelele fiintei. Cuplul exprima structural si
    functional modul in care doua fiinte umane complementare, de sex
    opus, se intermodeleaza creator gratie iubirii dezvoltindu-se,
    motivindu-se si determinindu-se mutual, prin interacomodare si
    interasimilare, simultan in plan biologic, bioenergetic, psihic si
    mental. Cuplul polar este o structura bipolara, de tip biologic,
    bioenergetic, psihic si mental, bazata pe interdeterminism mutual
    (cele doua fiinte de sex opus care alcatuiesc cuplul se
    polarizeaza, se satisfac, se stimuleaza, se sustin, se dezvolta, se
    asimileaza si se realizeaza ca individualitati biologice,
    bioenergetice, afective si mentale unul prin intermediul
    celuilalt). Cuplul polar este rezultatul unui proces interactional
    creator, multiconex si multinivelar, desfasurat simultan in
    urmatoarele sfere interpersonale: intermotivational (sexual –
    erotic, afectiv); intercomunicational, intercognitiv,
    interevaluativ, interfunctional (cooperare, competitie, armonie);
    interrelational si de interdezvoltare biologica, bioenergetica,
    psihica si mentala a personalitatilor celor doi. Sensul evolutiv al
    cuplului poate fi ARMONIC, SATISFACATOR, GENERATOR DE FERICIRE si
    STABILIZATOR in cazul unui cuplu polar sau DIZARMONIC,
    NESATISFACATOR, GENERATOR DE SUFERINTA SI FRUSTRARI, DISTORSIONANT
    tinzind catre disociere, in cazul cuplului necomplementar (in care
    cei doi nu se potrivesc unul cu celalalt).
    Prin constientizarea gradata a acestei forme de intuitie (a
    parteneritatii) in strinsa legatura cu gradul de dinamizare
    armonioasa a lui SWADHISTHANA CHAKRA yoghinul sau yoghina poate
    realiza cu usurinta ce inseamna si cum se realizeaza o autentica
    complementaritate de cuplu.
    COMPLEMENTARITATEA de cuplu este un aspect complex ce
    caracterizeaza structurarea si calitatea evolutiei unor cupluri
    constind in interconectarea reciproc compensatorie a unor reactii,
    atitudini si comportamente. Astfel, unele trasaturi si manifestari
    (adaptative si dezadaptative) ale celor doua personalitati se pot
    potenta sau atenua prin mutualitate, ori se pot neutraliza intr-un
    sens favorabil sau, dimpotriva, defavorabil evolutiei cuplului.
    Asa, de pilda, procesul de interacomodare este facilitat initial,
    intr-o diada structurata pe principiul dominare – dependenta (activ
    – pasiv, ascendent – submisiv), dar manifestarea in exces a uneia
    dintre aceste trasaturi la un iubit (stimulata inconstient de
    manifestarea trasaturii opuse, corespondente la celalalt iubit),
    conduce la deficite de interacomodare si de asumare corespunzatoare
    a rolurilor amoroase. Astfel, iubitii ajung sa se frustreze
    reciproc, transformindu-si relatia intr-o veritabila uniune
    sadomasochista. Potentarea reciproca a unor trasaturi de
    personalitate de sens opus pare sa fie o “predispozitie” a
    cuplurilor constituite prin complementaritate de cuplu. Pe de alta
    parte, se constata tendinta ca o trasatura cu potential
    dezadaptativ (conflictual) a unui iubit sa fie atenuata (moderata)
    de o trasatura complementara, moderatoare la celalalt. Astfel,
    impulsivitatea, hiperreactivitatea, gelozia, explozivitatea,
    agresivitatea unui iubit se modereaza prin echilibrul, calmul,
    tactul sau hiporeactivitatea celuilalt. Naturile active si agresive
    se exacerbeaza in preajma celor supuse, pasive, extrovertitii se
    “dilata” in raport cu introvertitii, curajosii devin imprudenti si
    impulsivi in raport cu anxiosii. Conflictul este potential continut
    in chiar fenomenul de bipolaritate a celor doua personalitati in
    actul interpersonal. Din acest motiv, un decalaj semnificativ intre
    iubiti in ceea ce priveste calitatea si intensitatea manifestarilor
    de sens opus, devine un indice cu prognostic relativ nefavorabil in
    evolutia relatiei armonioase la aceste cupluri. Aceasta nu inseamna
    ca, in general, cuplurile constituite pe principiul
    complementaritatii de cuplu sint predispuse la disolutie; ceea ce
    se poate afirma in cazul lor este doar: un coeficient mai mare de
    dinamism interpersonal si o tendinta spontana mai accentuata la
    exacerbarea unor trasaturi psihice opuse, ceea ce sporeste riscul
    conflictual si creste durata interacomodarii amoroase.
    Trezirea si amplificarea intuitiei parteneritatii permite de
    asemenea fiintei umane sa inteleaga si sa utilizeze cu usurinta
    limbajul erotic.

    LIMBAJUL EROTIC este ansamblul de codificari verbale si
    nonverbale, energetice, subtil amoroase, purtatoare si
    transmitatoare de informatie afectiv – senzitiva in procesul de
    intercomunicare specific unui cuplu. Limbajul erotic este
    principalul mijloc care faciliteaza si manifesta atractia afectiva
    si sexuala intre iubiti, avind de cele mai multe ori un caracter
    particular, original fiecarui iubit si fiecarui cuplu. Prin
    intermediul limbajului erotic verbal, energetic si mimico –
    gesticular – expresiv, individul uman se dezvaluie pe sine ca
    persoana cu trairi, valente, aspiratii, preferinte, optiuni si
    satisfactii erotice resimtite, manifestindu-se simultan ca emitator
    si receptor de energii, sentimente, trairi si reactii erotice, prin
    intermediul carora el cunoaste si evalueaza iubitul si,
    concomitent, se autocunoaste si se autoanalizeaza.
    Limbajul erotic are si o importanta funtie reglatorie in
    procesul interactiunilor capatind in comunicarea amoroasa propriu-
    zisa si nuante particulare, ca urmare a cresterii gradului de
    intimitate si implicare complexa a personalitatii in asumarea si
    exercitarea multiplelor fatete ale rolului familial (sot, parinte,
    colaborator si sustinator moral si material, prieten, terapeut).
    Limbajul erotic manifesta in numeroase cupluri si o tendinta la
    uzura si “clisee” verbale sau gestuale, ceea ce ceeaza “obisnuinte”
    si “monotonie relationala”, favorizind devitalizarea erotica a
    cuplului si impietind asupra gradului de atractivitate mutuala.
    Coeziunea amoroasa si satisfactia reciproca sint influentate in
    mare masura de gradul de adecvare, expresivitate si autenticitate
    a comunicarilor in general si a celor erotico – senzitive in
    special, care intretin climatul afectiv la o intensitate optima si
    asigura procesele de intercunoastere si interadaptare amoroasa. In
    interactiunea sexual – afectiva, calitatea limbajului erotic joaca
    un rol considerabil, in special in desfasurarea preludiului si
    postludiului sexual, fiind implicate pozitiv in special
    componentele nonverbale de tip senzitiv (comunicarea tactil –
    kinestezica, vizuala, olfactiva, gustativa, auditiva, timbrul si
    modulatia vocii, expresivitatea conjugala a cuvintelor, tacerii si
    privirii, mimica fetei si miscarea corporala, zimbetul, risul etc).
    Functia ludica a limbajului erotic este de asemenea stimulativa
    in contactul interpersonal amoros nu numai la nivel senzitiv –
    nonverbal, ci si in plan verbal, in cadrul intercomunicarilor
    cotidiene ale cuplului, legate de convietuire si indeplinirea
    sarcinilor specifice. Inhibitiile limbajului erotic, lipsa de
    suplete si de imaginatie in comunicarea erotica in general, sint
    generatoare de disfuntii in sfera interactionala, manifestate prin
    confuzii si erori de intercomunicare si intervalorizare, regresarea
    unor conduite erotice abia formate, pierderea “tonusului afectif
    pozitiv” al cuplului, scaderea atractivitatii sexual – afective,
    tensiuni generatoare de insatisfactii si conflict. Slaba
    manifestare a limbajului erotic creeaza in multe cupluri un
    coplesitor sentiment de saturatie psihica si plictiseala,
    favorizind in unele cazuri, depresie si anxietate, iar in altele
    tentatii si conduite infidele. Perfectionarea stilului de
    comunicare erotica devine o motivatie de regenerare continua a
    atractivitatii si coeziunii mutuale, fiind o componenta importanta
    a capacitatii de autodezvoltare (autocreare) a unui cuplu.
    Comunicarea erotica verbala, atunci cind se afla in relatii de
    concordanta cu comunicarea erotica mimico – gesticulara si
    senzitiva, creeaza premise favorabile unor interactiuni erotice si
    de cuplu benefice, sanogene, care confera cuplului o traiectorie
    echilibranta, bazata pe siguranta si confort afectiv. In caz
    contrar, cuplul este puternic supus influentelor dezorganizatoare
    ale contradictiilor motivational – afective generate de efortul in
    jocul de rol erotic duplicitar, in care eventual continutul
    comunicarilor verbale nu este coincident cu continutul si
    semnificatia comunicarilor senzitiv- gestuale, creind sentimente de
    inautenticitate, suspiciune si penibil intre iubiti. Unele situatii
    care apar frecvent atrag atentia asupra saracirii si distorsionarii
    comunicarii verbale in general in unele cupluri conflictuale si
    patogene, simultan cu o crestere a comunicarii nonverbale saturate
    frustrant, negativ. In astfel de cupluri, chiar si tacerile
    prelungite, ostentative creaza cresteri semnificative ale
    tensiunilor negative, contribuind ulterior fie la conflicte
    manifeste, fie la “ruptura” relatiei prin evitari, ignorari si
    devalorizari reciproce. Slaba functionalitate a limbajului erotic
    intr-un cuplu [semnalata prin banalele afirmatii: “el (ea) nu prea
    discuta cu mine” sau “el(ea) nu ma face sa simt ca ma iubeste sau
    ca ma intelege”] atrage atentia asupra unui deficit de
    intercomunicare afectiva ale carui cauze trebuie identificate prin
    autoanaliza si interanaliza motivatiilor profunde, de cele mai
    multe ori neconsientizate, care genereaza sau submineaza baza de
    atractie si de dezvoltare mutuala a unui cuplu. ISHVARA =
    “Stapinul divin si protectorul intregului univers”. reprezinta
    aspectul personal al lui Dumnezeu, creatorul universului. Absolutul
    (BRAHMAN) devine ISHVARA atunci cind este invaluit de lumea
    fenomenala pentru a fi considerat obiectul adoratiei noastre.
    “ISHVARA este forma suprema pe care spiritul uman o poate da
    Absolutului DUMNEZEIESC (BRAHMAN)” – SWAMI VIVEKANANDA. Intelegerea
    umana comuna nu poate concepe divinul decit prin intermediul unei
    forme; de aici necesitatea ideii de ISHVARA care nu este insa,
    conform filosofiei ADVAITA – VEDANTA, decit o manifestare
    particulara a lui BRAHMAN (Dumnezeu-Tatal).

    ISTERIE = forma de nevroza caracterizata prin
    hiperexpresivitate somatica, a ideilor, a imaginilor si a afectelor
    inconstiente. Boala a fost cunoscuta si descrisa inca din
    antichitate de catre Hipocrat, dar a fost conturata abia la
    sfirsitul secolului al XIX-lea, de catre Charcot, care o considera
    ca o boala somatica, care ar apartine neurologiei. El descrie asa-
    numitele “crize de isterie”, care survin la anumite intervale si se
    manifesta printr-o simptomatologie precisa. In isterie, uneori
    bolnavii isi imprumuta simptomele imitind. Marea sugestibilitate
    este o caracteristica importanta a isteriei.
    Isteria este o boala lipsita de un substrat neuronal, indusa
    prin sugestie si susceptibila de a dispare prin persuasiune
    (contrasugestie). YOGA considera ca isteria are drept cauza
    conflictele refulate care se manifesta in diferite simptome. Deci,
    simptomele isteriei ar constitui fenomene specifice, subtile de
    “conversie” pe plan somatic a conflictelor launtrice inconstiente.
    Structurile personalitatii isterice se caracterizeaza prin
    psihoplasticitate, sugestibilitate, existenta unor structuri
    conflictuale. Manifestarile isteriei apar sub forma de conduite
    expresive, dar sint “produse” de personalitatea patologica a
    isteriei, de aspectele caracteriale fundamentale ale isteriei:
    sugestibilitate, mitomanie si diferite tulburari la nivelul
    analizatorilor, la nivelul motricitatii si prin demonstrativitate
    (“teatralism al isteriei”).
    Isteria se insera pe un fond afectiv si volitional defectuos,
    bolnavul isteric prezentind o permeabilitate afectiva
    (poechilotimie), o imposibilitate de conservare a starii afective
    anterioare intr-o situatie afectiva deosebita. Astfel, conduitele
    istericilor sint efecte simbolice, pe planul constiintei a unor
    trebuinte inconstiente de a imprumuta de la altul, imaginea de
    sine. In general se distinge o serie de forme ale isteriei:
    a) isteria de conversie – unde conflictul psihic se exprima in
    simptome somatice (paralizii trecatoare, anestezii, nod in git
    etc.);
    b) isteria de angoasa – este de fapt o nevroza al carei simptom
    central este fobia;
    c) isteria de aparare – caracterizata prin tendinta subiectului de
    a se apara contra reprezentarilor ce i-ar produce stari afective
    rele. Mai ales pentru yoghini, IUBIREA adevarata este un
    sentiment inefabil, coplesitor si divin care face cu putinta pentru
    acela (sau aceea) care o traieste plenar sa resimta o inefabila
    dilatare euforica a fiintei sale si totodata a cimpului constiintei
    de la finit catre infinit.
    Ceea ce caracterizeaza in mod fundamental iubirea adevarata
    este faptul ca permanent ea este opusul EGOISMULUI.

    IUBIREA este simtita intens de fiintele umane sub forma unui
    sentiment unificator, profund euforic, coplesitor, nuantat, moral-
    estetic funciar.
    Iubirea se manifesta mai ales prin aspiratia sublima,
    dezinteresata, profund transfiguratoare si patrunsa de abnegatie
    catre obiectul sau: o fiinta umana de sex opus care ne atrage, o
    anumita persoana asupra careia resimtim spontan imboldul sa ne
    revarsam in mod detasat afectiunea sau chiar o colectivitate, o
    idee ori o valoare, o activitate. Nasterea, persistenta si
    dezvoltarea acestui sentiment profund unificator, euforic, care in
    esenta sa este divin si beatific si dezvoltarea acestui sentiment
    atunci cind el se manifesta divers nuantat, de la o fiinta umana la
    alta in sfera sa individuala (care este aproape unica, fiind
    diferita de la un om la altul) este intim legata de formarea si
    cristalizarea personalitatii.
    Iubirea dintre sexe vizeaza, prin transfigurare amoroasa
    profunda si adoratie, fuziunea complementara inefabil unificatoare
    pe toate planurile (inclusiv cel fizic-sexual) cu o anumita fiinta
    umana care se afla in plenitudinea sa fizica, vitala, psihica,
    morala si intelectuala care apare aceluia sau aceleia care o
    iubeste intens, in frumusetea individualitatii sale unice si
    irepetabile, fiind tocmai din aceasta cauza (pentru ACELA SAU ACEEA
    CARE IUBESTE) generatoare de o imensa fericire, autentica numai in
    aceasta calitate. Natura si rolul urias indeplinit permanent de
    iubire, atunci cind aceasta este intens si cu adevarat liber
    manifestata in viata oamenilor, au primit in decursul timpului
    interpretari variate. Una dintre cele mai stravechi interpretari
    ale iubirii este aceea mitologica-cosmologica, in care iubirea
    apare ca o nesfirsita forta euforica, transfiguratoare, sublima,
    divina, cosmica, grandioasa, generatoare a tot ceea ce este frumos,
    minunat si infinit creatoare (de exemplu Erosul regenerator al
    orficilor, principiul organizator divin al Universului la
    Empedocle, entuziasmul eroic la G. Bruno, principiul unificator
    divin al cerescului (+) si al teluricului (-), al finitului si
    infinitului in romantismul german; aspectul polarizant,
    complementar si unificator al fortei subtile a Soarelui ((+)
    masculinul, aspectul emisiv) si al fortei subtile a Lunii ((-)
    femininul, aspectul receptiv) care este puterea motrice si
    diriguitoare a manifestarii si a evolutiei in YOGA). Distingind
    genuri diferite ale iubirii si considerind-o pe cea profund
    transfiguratoare si spirituala (pura, inaltatoare, divina) ca net
    superioara, numerosi ginditori i-au atribuit virtuti cognitive
    fundamentale (de ex. cunoasterea frumosului ideal ca atare,
    identificarea extatica a iubirii si cunoasterii la Platon,
    accederea catre culmile extatice ale lumii inteligibile,
    beatitudinea iubirii divine la M. Ficino, libertatea interioara
    deplina izvorita din cunoasterea intuitiv-rationala, “amor dei
    intellectualis” la Spinosa, penetrarea, datorita unei inefabile
    rezonante interioare cu continutul ideal sau absorbirea in noi,
    datorita fuziunii depline si a identificarii perfecte (in care
    cunoasterea, obiectul sau fiinta ce este cunoscuta si cunoasterea
    care rezida sunt UNA) a lucrului (sau a fiintei umane) cunoscute(e)
    ca intr-o contopire erotica la F. Schlegel).
    Iubirea a fost si este investita cu importante sensuri si
    valente umane si spirituale in gindirea moderna, revelindu-se rolul
    ei ca factor de aglutinare a solidaritatii umane profunde, ca
    factor de asigurare a comunitatii de idei a speciei umane, ca
    esenta sublima, divina si profund transfiguratoare a omului.
    Reprezentantii filosofiei religioase, ginditorii crestini mai cu
    seama (de exemplu, neoplatonismul, tomismul si neotomismul,
    personalismul, existentialismul religios) au pus foarte clar in
    evidenta unele aspecte ale antropologiei iubirii (caritate-agape),
    interpretindu-le in chip divin, inaltator, transcendental, ca
    iubire a lui DUMNEZEU, in care aceasta se identifica cu iubirea
    universala (temelia unitara a celor trei ipostaze ale lui
    Dumnezeu). O pozitie aparte ocupa din acest punct de vedere,
    printre teologi, Teilhard de Chardin, care a construit o conceptie
    etica profund bazata pe dragostea dintre oameni, pe un colectivism
    plenar unificator afectiv si intelectual. Intarirea accentelor
    pesimiste si irationaliste ale iubirii caracterizeaza multe dintre
    interpretarile filosofice in sec. al XIX-lea si al XX-lea (de
    exemplu, Schopenhauer (Pentru acesta, de exemplu, “Amorul nu este
    decit o cursa intinsa individului pentru ca acesta sa perpetueze
    specia”), Nietzsche, M. Scheler, K. Jaspers, Sartre, Gabriel
    Marcel). Dovedind determinarea lui (a sentimentului iubirii)
    corelat psihic si mental, unii folosofi au subliniat transformarile
    profunde pe care le-a suferit sau le sufera sentimentul iubirii de-
    a lungul timpului si au pus in evidenta aportul ei hotaritor in
    cunoasterea de sine, in atingerea starii de fericire, in formarea
    si modelarea umana.
    Yoghinii au considerat totdeauna sentimentul iubirii ca fiind
    extraordinar de important si l-au caracterizat adeseori drept un
    esential criteriu valoric sui-generis al gradului de umanizare si
    elevare a comportamentului natural al omului, o masura a faptului
    ca in insasi fiinta sa microcosmica cea mai intim individuala CEL
    CARE IUBESTE poate totodata sa devina, datorita iubirii, o fiinta
    dilatata in infinit, macrocosmica, unificata si divina.
    Privind lucrurile din punct de vedere psihic, putem spune ca
    iubirea sau amorul se formeaza printr-un fenomen complex de
    < > care a fost destul de bine descris de STENDHAL (in
    lucrarea sa celebra “DESPRE DRAGOSTE”) si este analizat acolo ca un
    proces de fixare progresiva pe care ni-l genereaza comunicarea si
    identificarea inefabil empatica cu o anumita fiinta umana de sex
    opus care ne completeaza (intregeste) si ne polarizeaza pe multiple
    nivele ale fiintei noastre, facindu-ne sa ne descoperim mult mai
    unificati si armoniosi. STENDHAL opune aceasta dragoste intensa,
    durabila, profund transfiguratoare si adevarata amorurilor bruste,
    frenetice si fulgeratoare (< >) care, prin
    angrenarea unor polarizari efemere, partiale sau lipsite de o
    anumita profunzime si complexitate, sunt cel mai adesea predispuse
    sa dispara la fel de repede cum au aparut deoarece fie de o parte,
    fie chiar de ambele parti, lipseste sustinerea afectiva si
    transfigurarea care face posibila aprofundarea in timp a fuziunii
    amoroase pe multiplele niveluri realizata in cuplu.
    Din punct de vedere moral, asa cum am mai spus, amorul este
    definit de catre yoghini ca fiind un sentiment euforic sublim si
    profund transfigurator care este opus egoismului. Iubirea adevarata
    este, prin urmare, o modalitate foarte simpla de depasire sau
    transcendere a egoismului. Intelegind profund acest aspect prin
    trairea directa, intensa, spontana si libera a iubirii adevarate
    putem sa intelegem mult mai bine cuvintele divine, esentiale ale
    lui IISUS pe care, paradoxal, foarte putini crestini le mai pun
    astazi in practica: “IUBESTE PE APROAPELE TAU CA PE TINE INSUTI”.
    Genialul scriitor TOLSTOI spune: “ADEVARATA IUBIRE ARE TOTDEAUNA
    DREPT BAZA RENUNTAREA LA PROPRIUL BINE INDIVIDUAL”.
    Marii sfinti crestini vad in iubire izvorul virtutii divine
    supreme, care este < >. Problema filosofica pentru
    yoghini este de a sti daca iubirea poate sa fie o modalitate
    adevarata de cunoastere. Privind din acest punct de vedere, ei
    considera ca iubirea este un mijloc rapid de cunoastere (filosoful
    SPINOZA scrie: “IUBIREA INTELECTUALA DE DUMNEZEU SE NASTE DIN CEL
    DE AL TREILEA FEL DE CUNOASTERE”) si resping ca aberanta ideea lui
    DESCARTES ca iubirea nu ar fi decit o orbire a mintii (DESCARTES:
    “Iubirea este o pasiune care poate sa fie excitata intens in noi
    fara ca sa ne dam seama absolut deloc daca obiectul sau fiinta
    umana care o cauzeaza este buna sau rea”).
    In continuare, oferim pentru a ilustra cele afirmate, un pasaj
    poetic si plin de intelepciune din lucrarea “PROFETUL” a genialului
    KAHLIL GIBRAN, cu privire la iubire:
    “Cind iubirea coplesitoare va face semn, urmati-i indemnul,
    Chiar daca drumurile ei sunt aparent grele si prapastioase,
    Si cind vraja ei paradisiaca va cuprinde cu aripile ei
    angelice, supuneti-va misterului ei
    Chiar daca sabia ascunsa-n penaju-i v-ar putea rani,
    Iar cind iubirea transfiguratoare va vorbeste si o simtiti
    profunda si divina, dati-i crezare,
    Chiar daca vocea ei ar putea sa va sfarme visurile himerice,
    asemenea vintului din miazanoapte care va pustieste gradinile.
    Fiindca, precum iubirea va incununa, adeseori tot ea trebuie
    sa va si crucifice. Precum va face sa cresteti mult mai repede si
    imbatati de fericire, tot ea trebuie sa va si reteze uscaciunile si
    sa va distruga cit mai repede rautatile si egoismul.
    Precum ea va ridica, imbatati de bucurie, pina la inaltimea
    voastra ideala, alintindu-va cu o dumnezeiasca gingasie ramurile
    cele mai fragile care freamata in lumina soarelui infinit al
    iubirii,
    Tot la fel ea va razbate ca o miraculoasa forta purificatoare
    pina in adincul radacinilor voastre, zdruncinind inclestarea lor cu
    pamintul.
    Asemeni snopilor de griu, ea va secera, niciodata intimplator.
    Va treiera pentru a va descoji.
    Va vintura spre a va curata de pleava.
    Va macina pina la inalbirea fainii voastre.
    Va framinta pina ajungeti foarte supusi, divini si puri. Ca
    apoi sa va harazeasca focului sau si sa puteti deveni piinea cea
    sfinta a nemuririi la ospatul divin.
    Toate acestea si multe altele vi le va da cu prisosinta
    iubirea, pentru ca, astfel, sa va puteti cunoaste pe deplin tainele
    inimii si sa deveniti o parte din inima Vietii ETERNE din care
    izvoraste nesfirsita IUBIREA.
    Dar daca, stapiniti de indoiala, egoism, meschinarie,
    suspiciune sau de teama, veti cauta doar tihna si placerea
    dragostei care permanent vi se daruie fara ca voi sa iubiti,
    Atunci e mai bine sa va acoperiti, fiind infrinti, goliciunea
    si sa iesiti din treierisul iubirii,
    Spre a va intoarce, raminind inchistati si singuri, in lumea
    fara de anotimpuri, unde veti ride dar nu cu intreaga voastra
    bucurie, unde veti plinge dar nu in toate lacrimile voastre pe care
    vi le-ar fi putut smulge extazul iubirii.
    Iubirea nu se daruie decit pe sine si nu ia energia sa
    atotputernica, divina si misterioasa decit de la sine.
    Iubirea nu stapineste si nu vrea niciodata sa fie stapinita de
    cel sau cea caruia i se daruie;
    Fiindca iubirii adevarate ii este de-ajuns iubirea infinita,
    sublima si transfiguratoare.
    Cind iubiti nu trebuie sa spuneti “Creatorul e in inima mea”,
    ci mai degraba “eu sunt acum topit de iubire in inima Creatorului”.
    Si sa nu credeti ca puteti croi singuri drumul iubirii,
    fiindca iubirea, daca cu adevarat o meritati, va va arata cu
    siguranta drumul ea insasi.
    Iubirea nu are nici o alta dorinta decit aceea de a se implini
    prin totala iubire.
    Dar daca iubesti si trebuie sa ai dorinte, fie ca ele acestea
    sa fie:
    Sa te topesti de iubire in tot si sa devii izvor de iubire
    divina ce susurul in noapte-si cinta;
    Sa cunoasti adeseori durerea prea marii duiosii;
    Sa fii ranit si imbatat de intelegerea iubirii;
    Sa singerezi de bunavoie si bucurindu-te;
    Sa te trezesti in zori, cu inima mereu inaripata si sa inalti,
    plin de recunostinta, multumire pentru inca o zi de iubire;
    Sa te odihnesti, coplesit de beatitudine, la ceasul amiezii si
    sa cugeti la extazul iubirii;
    Sa te intorci impacat si debordind de fericire acasa la ora
    amurgului,
    Si, apoi, sa dormi inaltind in inima o ruga pentru fiinta
    iubita, iar pe buze sa ai un cintec de lauda.”
    “Chiar daca as putea vorbi in multe limbi omenesti si in cele
    ingeresti si n-as avea deloc dragoste, as fi ca o arama sunatoare
    sau ca un chimval [instrument muzical folosit in vechime, compus
    din doua talere de arama care erau lovite unul de altul; acesta mai
    era cunoscut si sub numele de talgere] zanganitor. Si chiar daca as
    avea darul proorociei si as cunoaste toate tainele si toata
    stiinta, chiar daca as avea toata credinta asa incit sa pot sa mut
    si muntii din loc si daca n-as avea deloc dragoste, nu as fi nimic.
    Dragostea este indelung rabdatoare; ea este plina de bunatate;
    dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de
    mindrie; nu este suspicioasa; nu se poarta necuviincios; nu cauta
    folosul sau (deoarece amplifica daruirea si abnegatia (n.n.)); nu
    se minie; nu se gindeste la rau; nu se bucura de nelegiuire (si
    astfel nu genereaza REZONANTE cu tarimurile infernale (n.n.)); ci
    se bucura cit mai des de adevar, bine si frumos; acopera
    (imbratiseaza si, cuprinzind, transfigureaza (n.n.)) totul, crede
    tot ceea ce este bun, divin si elevat, nadajduieste (crede cu tarie
    ca cele la care aspira cu consecventa, pina la urma se vor
    indeplini sau realiza) tot ceea ce este cu adevarat binefacator,
    sufera totul cu smerenie.
    Dragostea este ceva dumnezeiesc si tocmai de aceea nu va pieri
    niciodata. Proorocirile se vor sfirsi, limbile vor inceta,
    cunoasterea va avea sfirsit, dragostea va ramine nesfirsita. Caci,
    daca acum cunoastem in parte si proorocim in parte, atunci cind cu
    ajutorul dragostei vom ajunge la desavirsire, acest “IN PARTE” se
    va sfirsi (pentru ca vom deveni UNA cu TOTUL LUI DUMNEZEU (n.n.)).
    Cind eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil,
    gindeam ca un copil; cind m-am facut om mare, am lepadat (m-am
    detasat (n.n.)) de tot ce era copilaresc (infantil (n.n.)). Acum
    (datorita ignorantei (n.n.)) vedem ca intr-o oglinda, in chip
    intunecos; dar atunci (cind vom fi uniti cu DUMNEZEU (n.n.)) vom
    vedea fata in fata. Acum cunosc in parte; dar atunci voi cunoaste
    pe deplin, asa cum am fost si eu totdeauna cunoscut pe deplin (de
    DUMNEZEU (n.n.)). Acum dar ramin aceste trei: credinta, nadejdea si
    dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” PAVEL –
    CORINTENI, 13
    IUBIREA REFLECTATA IN UNELE AFORISME SEMNIFICATIVE
    UN CITAT INSPIRAT DESPRE IUBIRE al poetului UGO FOSCOLO:
    “-O, Iubire plina de transfigurare! – artele frumoase sunt
    copilele tale: tu ai calauzit intiia oara pe pamint sfinta poezie,
    singura hrana a sufletelor nobile, care trimit din singuratate
    cintul lor dumnezeiesc celor mai indepartate generatii, indemnindu-
    le prin cuvinte si ginduri inspirate de cer la fapte glorioase; tu
    aprinzi din nou in inimile noastre singura virtute folositoare
    muritorilor. TU ESTI Mila care arunca uneori o umbra de suris pe
    buzele nefericitului condamnat la suferinta si tu faci sa renasca
    fara incetare puterea cea divina si zamislitoare a fiintelor, fara
    de care totul ar fi haos si moarte. Daca ne-ai parasi, tu, IUBIRE,
    Pamintul ar ajunge neroditor,; vietuitoarele ar fi vrajmase intre
    ele; soarele – foc vatamator, iar lumea – jale, spaima si
    distrugere universala.”
    “De ce iubim intotdeauna cu pasiune? – fiindca aceasta ne face
    foarte fericiti; de ce trebuie sa o marturisim sincer? – fiindca
    aceasta il face fericit pe celalalt; de ce trebuie sa cautam sa
    dovedim aceasta, chiar cu pretul sacrificiului? – pentru a ne da
    puterea sa speram ca numai in felul acesta omenirea va izbuti intr-
    o buna zi sa-si lepede cel mai mirsav pacat – egoismul brutal.” P.
    ISTRATI
    “Este posibila iubirea vesnica, cu o singura conditie: sa fie
    suficient de intensa, purificata de accidental, de memorie, nuanta
    si amanunt, de toate elementele prea concrete care au determinat-o,
    pentru ca astfel ea sa se inscrie fara efort in modelul cel mai pur
    si transfigurator al dragostei” AL. IVASIUC
    “Sunt indragostit. E-un paradisiac curcubeu / deasupra
    sufletului meu.” N. LABIS
    “Dragostea sublima si adevarata este un sentiment divin,
    transfigurator, complex, al carui factor esential este duiosia. In
    dragoste trebuie sa existe un sentiment de daruire, o dorinta de a
    proteja, un imbold de a face bine si de a procura placere si
    fericire – o lipsa deplina de egoism.” W. S. MAUGHAM
    “Cind iubesti intens si transfigurezi fiinta iubita, nu exista
    nimic mai frumos decit sa dai, sa dai mereu, tot, tot, viata,
    gindurile, trupul, tot ce ai, sa simti ca mereu dai si sa fii gata
    sa risti totul pentru a da si mai mult.” G. de MAUPASSANT
    “Iubirea… o pasiune, o flacara divina, purtind in ea,
    indiferent de este durabila sau nu, ca si propria noastra conditie
    umana, si fericire, si viata.” G. MEREDITH
    “Indragostitul, cind dragostea-l copleseste / iubeste si
    transfigureaza cusurul fiintei ce-o iubeste.” MOLIERE
    “Cit de sarac si nefericit este acela care nu poate sa spuna:
    “Sunt beat mai mereu de vinul cel tare al iubirii”,/ Cum poate el
    sa simta in zori uimirea firii / si noaptea vraja sfinta a clarului
    de luna?” OMAR KHAYYAM
    AFORISME DESPRE IUBIRE ALE PROFESORULUI YOGA GREGORIAN
    BIVOLARU
    *** Cu fiecare iubire noua ne impartasim, plini de fericire, o noua
    particica de univers.
    *** Iubirea este cea mai mare dintre fericirile umane, deoarece
    este efortul suprem pe care omul il incearca pentru a iesi din
    singuratatea fiintei sale launtrice.
    *** Iubirea este infinit incintatoare si profund educatoare; ea da
    sensul existentei in varietatea si valoarea ei reala… in iubire
    totul se schimba, toate devin insemnate; dintr-un nimic se naste
    prin transfigurare un divin paradis misterios.
    *** A iubi cu adevarat inseamna a inceta sa traiesti doar pentru
    tine si implica a face ca toate sentimentele omenesti, ASPIRATIA,
    speranta, incintarea, fericirea, afectiunea, bucuria, placerea sa
    depinda de fiinta iubita; inseamna a te cufunda imbatat de fericire
    in infinit, a nu gasi nici o limita simtirii, a-ti inchina viata
    unei fiinte in asa fel incit sa nu traiesti si sa nu gindesti decit
    pentru a o face fericita; a turna maretie in banalitate, a gasi
    alinare in lacrimi de dor, placere in suferinta despartirilor si
    suferinta de a nu oferi totul in placere; cu alte cuvinte, aceasta
    presupune a intruni in tine toate contradictiile generatoare de
    extaz datorita iubirii.
    *** Iubirile minjite de egoism nu trezesc multa simpatie. Inima nu
    poate suferi calculele si profitarile, de orice fel ar fi ele.
    *** Toate sentimentele calde si datatoare de fericire se intemeiaza
    pe reale afinitati launtrice si pe egalitatea sufletelor.
    *** Increderea si transfigurarea sunt virtutile iubirii.
    *** Caracterul iubirii adevarate are multe asemanari cu candoarea
    copilariei: necugetarea, imprudenta, risipa, risul si puterea de
    transfigurare care ne face sa traim aievea un basm mirific sunt
    aidoma.
    *** Iubirea adevarata nu ne scade, ci ne sporeste si ne justifica.
    *** Dintre toate pacatele omenesti, cel mai detestabil ramine, fara
    putinta de tagada, nepasarea, penibila indiferenta a omului fata de
    suferintele, iubirea si durerile omului de linga el.
    *** Nu incape amor propriu fata de acei pe care cu adevarat ii
    iubim si care ne iubesc.
    *** Ce este oare dragostea daca nu ne dam seama ca ea este nevoia
    irezistibila de a iesi din tine insuti?
    *** Iubirea este, chiar si cind nu banuim, suprema lege a
    universului: o lege misterioasa care guverneaza si orinduieste
    totul, de la atomul neinsufletit, pina la unirea in cuplu a
    fiintelor rationale: de la ea pleaca si spre ea converg, adeseori
    ca spre un centru divin de irezistibila atractie, toate gindurile
    si actiunile noastre…
    *** Dragostea adevarata pretinde o generoasa si euforica daruire.
    *** Mijlocul de a-ti face viata placuta si fericita este sa faci
    placuta si fericita viata altora; mijlocul de a le-o face placuta
    si fericita este sa-i faci sa simta ca ii iubesti; mijlocul de a-i
    face sa simta ca-i iubesti este sa-i iubesti, plin de
    transfigurare, profund si adevarat.
    *** Oarba la greseli este mereu iubirea, datorita transfigurarii;
    catre veselie si fericire ea este vesnic inclinata. Mereu
    neinfrinta si inaripata, gratie entuziasmului, ea rupe orice
    lanturi si prejudecata.
    *** Iubirea este o divina flacara pe care chiar zeii o admira la
    muritori.
    *** Iubirea intensa cheama, mai devreme sau mai tirziu, iubire. Nu
    este atit de important ca sa fii iubit, cit sa iubesti cit mai mult
    tu – cu toata puterea si cu toata fiinta.
    *** Pe forte multi i-a facut dragostea eroi, initiati, genii si
    poeti.
    *** Prin iubire intensa si profund transfiguratoare, noi descoperim
    tot ce e sublim, adinc si tainic in fire.
    *** Daca iubirea nu manifesta si o scinteie de nebunie jucausa care
    ne face sa evadam din banal, nu-i o iubire foarte mare.
    *** Sa darui, plin de transfigurare totul, sa sacrifici totul fara
    meschina speranta de rasplata, asta inseamna adevarata iubire.
    *** Este o mare fericire sa iubesti cu adevarat si o mare
    nenorocire sa pierzi aceasta fericire.
    *** Dragostea profund transfiguratoare ii arata omului cum ar
    trebui sa fie si cum va ajunge in curind sa se simta el.
    *** Cind iubesti cu adevarat, descoperi in tine o nebanuita bogatie
    de tandrete si duiosie si, coplesit de fericire, ajungi astfel sa
    crezi ca esti in stare de o astfel de dragoste.
    *** Dragostea intensa este ca si alcoolul: cu cit esti mai euforic
    si mai beat, cu atit te simti si te crezi mai puternic si mai
    capabil, devenind totodata din ce in ce mai sigur de drepturile
    tale.
    *** In orice iubire egoista exista un simbure de ura inconstienta
    care nu iarta individualitatii noastre aservirea ei, generatoare de
    fericire, unei individualitati straine.
    *** In orice iubire ne iubim pe noi transfigurindu-l exact pe
    celalalt asa cum aspiram sa devenim.
    *** S-a spus ca iubirea cea din urma ne pare totdeauna iubirea cea
    dintii; asta din pricina ca iubirea cea dintii ne pare totdeauna
    ultima.
    *** A iubi inseamna a fi fericit dar, totodata inseamna si a trai
    plenar.
    *** Adevarata iubire implica, pe linga transfigurare, o daruire si
    o sinceritate totala; din clipa in care exista o taina intre doua
    suflete care se iubesc, din clipa in care unul dintre ele s-a putut
    hotari sa ascunda celuilalt un singur gind, vraja s-a rupt si
    fericirea s-a naruit. Izbucnirile de minie, nedreptatea, nepasarea
    chiar se pot indrepta; dar tainuirea constienta a adevarului arunca
    in iubire un element strain care o denatureaza si o vestejeste fata
    de ea insasi.
    *** Iubeste putin si se amageste cel ce poate sa spuna doar prin
    cuvinte cit si cum iubeste.
    *** Dragostea coplesitoare si reciproc transfiguratoare ii face pe
    oameni sa se simta divini si egali.
    *** Principalul bun divin al vietii implinite este dragostea uriasa
    si profund transfiguratoare de oameni.
    *** Simtim imperios nevoia de a iubi, de a idealiza si de a
    transfigura inainte de a iubi pe cineva anume.
    *** Dragostea si fericirea plenara sunt doua elemente importante
    prin care omul atinge infinitul.
    *** S-a constatat adesea ca oameni care nu se pricep aproape deloc
    sa scrie, in nici o imprejurare, compun totusi versuri bune sub
    inspiratia dragostei. O putere asemanatoare are dragostea asupra
    intregii noastre naturi. Ea pune in mod minunat stapinire asupra
    tuturor sentimentelor; il face pe badaran politicos si-i da
    cutezanta celui temator. Pina si in cei mai abjecti si mai vrednici
    de mila se trezeste, gratie dragostei, curajul de a infrunta lumea.
    Incredintindu-l pe indragostit unei alte fapturi, dragostea il
    incredinteaza si mai mult siesi insusi. El devine un om nou,
    minunat, cu perceptii noi, cu idealuri noi, mai frumoase si atinge
    ca prin miracol o solemnitate religioasa a caracterului si a
    telurilor, datorita transfigurarii prin iubire.
    *** Sa nu se creada iubit nimeni dintre cei care niciodata n-au
    iubit pe nimeni.
    *** Dragostea adevarata si transfiguratoare il face pe om un vesnic
    poet extaziat.
    *** Cel mai trist in dragoste este nu numai ca, pentru unii,
    dragostea nu dureaza pentru totdeauna ci ca si fericirea pe care o
    cauzeaza este usor data uitarii.
    *** Unde nu exista o mare dragoste profund transfiguratoare, nu
    exista nici o posibilitate de a ajunge la adevar.
    *** Multi oameni nu pot sa vrea decit ceea ce iubesc. Iubirea este
    la ei un indemn pentru vointa si pentru orice stimulent si mobil in
    viata.
    *** Cind spunem iubire adevarata, trebuie sa intelegem aspiratie
    transfiguratoare catre fericire si frumusete. Aceasta este
    definitia iubirii la unii intelepti ai Orientului.
    *** Dintre toate fiintele acestei planete, omului ii este doar
    propriu sa iubeasca si sa stimeze chiar si fiintele care il
    ofenseaza, care-i arata dusmanie. Aceasta, cu gindul plin de
    compasiune, ca poate au facut-o din ignoranta.
    *** Iubindu-le, plini de transfigurare, conferim fiintelor umane si
    chiar lucrurilor frumusete. Iubirea cuprinde intregul mister al
    idealului… A iubi inseamna a transfigura si a infrumuseta; a
    transfigura si a infrumuseta inseamna a iubi DIVIN.
    *** Se pare ca natura n-are alt scop decit de a arunca pe toate
    fiintele unele in bratele altora si de a le face sa guste, gratie
    transfigurarii prin iubire, intre doua neanturi infinite, betia
    euforica a imbratisarii divine.
    *** In fiecare om exista o infinita nevoie de a iubi, care-l
    divinizeaza atunci cind este plenar si sublim manifestata.
    *** Nimic nu este mai presus decit sa traiesti intens pentru o mare
    si sublima iubire… Marile pasiuni profund transfiguratoare si
    inaltatoare nu sunt nicodata sterile.
    *** Iubirea coplesitoare care transfigureaza telul sau isi gaseste
    in ea insasi tot scopul si toata multumirea.
    *** Prietenia este cel mai adesea rodul timpului; ii trebuie ani ca
    sa se coaca; in timp ce dragostea intensa este ca fulgerul, uneori
    nascut din furtuna unei profunde transfigurari.
    *** Dragostea adevarata si profund transfiguratoare nu poate oferi
    altceva decit pe ea insasi si cine vrea altceva nu-i demn de a fi
    iubit.
    *** La ce bun sa-i dai poetului o lira minunata fara strune si
    omului o viata fara dragoste.
    *** Cea mai mare fericire, dupa aceea de a iubi plin de
    transfigurare, este sa-ti marturisesti iubirea pe care deja simti
    ca poti sa o manifesti.
    *** Daca cu adevarat iubim, dragostea va chema intr-ajutor pe
    vreunul dintre semenii ei: generozitatea, transfigurarea,
    bunatatea, inteligenta… Nimeni, nici insusi destinul, nu ataca cu
    inima usoara o pasiune inaltatoare.
    *** Acela care, gratie transfigurarii profunde, nu considera
    cusururile minore ale fiintei iubite drept virtuti inseamna ca nu
    iubeste cu adevarat.
    *** In fata marilor calitati divine ale altcuiva, nu exista alta
    salvare decit dragostea profund transfiguratoare, intensa si
    constanta.
    *** Iubiti-va plini de daruire si transfigurare; iar daca nu va
    puteti iubi, atunci macar tolerati-va cu olimpiana detasare, unii
    pe altii.
    *** Nimic nu ne face mai necesari si mai fericiti pe toti, in lume,
    ca iubirea intensa si profund transfiguratoare pe care o traim
    pentru semenii nostri.
    *** Intotdeauna plac imens in dragoste nesaturatii – ei sunt niste
    fericiti care trezesc o vie admiratie. Au ceva din eroismul sublim
    al indraznetilor care vor sa treaca oceanul cu inotul.
    *** Numai sufletele egoiste si vulgare isi batjocoresc dragostele
    de odinioara. Oamenii de bun simt pastreaza cu sfintenie amintirea
    acelor clipe paradisiace.
    *** Iubind un om intens si transfigurindu-l, nu-l vedem oare mai
    bine si mai corect decit neiubindu-l?
    *** Trebuie intotdeauna sa-ti daruiesti cu anticipatie si plin de
    abnegatie inima pentru a o cistiga pe a altuia in dragoste.
    *** Numai dragostea coplesitoare si profund transfiguratoare iarta
    greselile din dragoste.
    *** Tot ce adeseori este mai bun in noi, este iubirea profund
    transfiguratoare, sublima si intensa. Numai iubirea coplesitoare si
    plina de daruire, in intelesul cel mai larg, are cu adevarat
    importanta.
    *** Adevarata iubire profund tranfiguratoare, intensa si durabila
    salasluieste numai in inimile mari.
    *** Iubirea profunda si transfiguratoare este, pentru cel care o
    descopera, una dintre nevoile fundamentale ale fiintei noastre.
    *** Nicicind nu va muri nefericit cel ce din dragoste se inspira si
    traieste… In cartile inteleptilor scrie ca-n iubirea adevarata
    este DUMNEZEU si trainicia.
    *** Oamenii sunt datori sa lupte cu perseverenta pentru ceea ce cu
    adevarat simt ca iubesc.
    *** Daca cu adevarat vrei sa fii iubit, atunci iubeste plin de
    transfigurare si intens.
    *** Iubirea sau antipatia noastra fulgeratoare este efectul binelui
    sau raului pe care intuim ca ni-l fac sau ca ni l-ar putea face
    oamenii cu care venim in contact.
    *** Omul care vrea sa fie implinit si armonios are permanent nevoie
    de o intensa dragoste… Viata fara fericire, fara duiosie, fara
    transfigurare si fara iubire nu este decit un mecanism uscat,
    scirtiitor si sfisietor.
    *** Exista unii oameni stranii si dezechilibrati care nu pot iubi
    pe unii fara sa inceapa sa urasca pe altii.
    *** A iubi intens si inaltator inseamna a nu cunoaste aproape deloc
    orgoliul si ura. A iubi innobilat de transfigurare inseamna a avea
    lumina in ochi, a fi plin de fericire si a auzi o muzica divina.
    *** Daca mai mereu am da dovada de suficient de multa bunatate si
    dragoste de oameni, am putea fi siguri ca vom reusi sa facem sa
    mijeasca intr-o oarecare masura sentimente de dragoste si
    bunavointa in sufletele majoritatii oamenilor cu care venim in
    contact, oricine ar fi ei.
    *** Exista oameni inchistati si suspiciosi care nu pot nici iubi,
    nici uri. Dar, vazindu-i, nu poti sa nu te miri cum pot trai in
    singuratatea si egoismul lor.
    *** Iubirea pe care cineva egoist remarca cum este oferita in mod
    spontan cuiva, mai ales o anume iubire sublima, deosebit de curata,
    nu se poate pretinde sau cere; intr-un asemenea caz, egoistul
    nedemn de o asemenea dragoste va fi respins cu revolta fireasca a
    aceluia care se apara de un atentat la pudoare.
    *** Exista oameni care iubesc doar pe aceia care la rindul lor ii
    iubesc si altii care ii iubesc pe ceilalti oameni, datorita
    preaplinului lor de dragoste pe care simt permanent nevoia sa-l
    reverse fara a cere nimic in schimb.

    IDEALIZARE SI TRANSFIGURARE = proces prin care anumite
    aspecte ale realitatii sau stari ale constiintei prelucrate de
    aspiratia noastra dobindesc o insusire ideala, transfiguratoare,
    starea sublima rezultata nemaiapartinind lumii obiectuale sau
    evenimentionale de unde ea emerge, ci avindu-si determinarea in
    ea insasi, fiind independenta de aceasta, ca o aparenta de
    ordinul arealitatii, ca o prezenta concreta exclusiv in planul
    spiritualului. Mijloacele transfigurarii si ale idealizarii
    difera de la o fiinta la alta. Astfel procesul transfigurarii
    renunta la unele sau altele din aspectele si calitatile
    realitatii si se adreseaza numai simturilor superioare (vazul si
    auzul), foloseste numai acele aspecte sublime care solicita in
    mod extatic simturile. Eliminarea accidentalului urit si
    retinerea esentialului frumos, a necesarului, a rationalului, pe
    baza selectiei valorice a aspectelor tipic umane ale modelului si
    reprezentarea mentala a acestora prin focalizarea asupra acelor
    ideale caracteristice, sublime, specifice, pregnant individuale
    constituie unul din principalele mijloace ale idealizarii si
    transfigurarii in orice situatie si mai ales in AMOR.

    ILUMINARE = in absenta unui termen rominesc mai adecvat,
    acest cuvint permite sa fie tradusa notiunea sanscrita de BODHI
    (“trezire spirituala”) care corespunde cuvintului SATORI (sau
    KENSHO) in limba japoneza. Acest fenomen de natura spirituala nu
    are absolut nici o legatura cu vreo experienta optica legata de
    lumina. In cazul unei experiente autentice de iluminare
    spirituala, prin acest cuvint se indica clipa extraordinara in
    care fiinta umana devine in mod pregnant constienta de VIDUL
    DIVIN BEATIFIC (in sanscrita SHUNYATA, in japoneza KU) care este
    ea insasi (in calitate de MICROCOSMOS) – intocmai precum intregul
    Univers (MACROCOSMOSUL in care ea se afla).
    Aceasta traire fundamentala este singura care ii permite
    fiintei sa realizeze instantaneu si sa inteleaga Adevarata Natura
    divina a oricarei fiinte, lucru sau fenomen. Ideea de “ILUMINARE”
    fiind adeseori confundata cu notiunea de “fenomen luminos”,
    uneori felurite manifestari luminoase (fosfene) fiind in mod
    eronat considerate drept “ILUMINARI”, s-a ajuns sa se prefere in
    majoritatea cazurilor termenul de “TREZIRE SPIRITUALA”, care este
    mult mai aproape de adevar. Divinul “VID BEATIFIC” de care
    devenim in mod fulgerator constienti in acele clipe nu este, asa
    cum s-ar putea crede, vidul neantului, ci al insesizabilului, al
    imposibilitatii de a prinde si cuprinde complet, prin gindire ca
    si prin senzatii, infinitatea inefabila care este brusc
    descoperita dincolo de fiinta si de nefiinta. Acest vid beatific
    nu este un obiect precis pe care fiinta umana sa-l poata
    intelege, decit cu conditia de a-si depasi intr-o anumita masura
    limitele EGO-ului, fuzionind ea insasi cu acest vid datorita
    transformarii sale in acesta.
    Iluminarea perfecta a lui BUDDHA SHAKYAMUNI, de exemplu,
    marcheaza inceputul revelarii a ceea ce constituie Adevarata
    Natura Nemuritoare a sa ori, cu alte cuvinte, a DHARMA-ei sale.
    (In calitatea sa de Lege esentiala naturala a MACROCOSMOSULUI,
    DHARMA este in mod indisociabil legata de KARMA: o fiinta umana
    nu poate sa-si realizeze DHARMA decit in limitele situatiei sale
    KARMA-ice (BUDDHA spune: “PUTEREA DE INTELEGERE SI ACTIUNE A
    FIINTEI UMANE DEPINDE IN MARE MASURA DE KARMA SA”)). Prin urmare,
    Iluminarea perfecta a lui BUDDHA marcheaza inceputul DHARMA-ei
    lui BUDDHA, sau cu alte cuvinte, a ceea ce se va numi mai tirziu
    “BUDISM”, care nu este altceva decit doctrina spirituala a
    Iluminarii; in afara experientei inefabile a Iluminarii, nu se
    poate vorbi de budism.
    Cu toate ca Iluminarea spirituala este prin natura sa o
    stare identica totdeauna cu sine insasi, exista totusi grade sau
    trepte diferite de Iluminare. Daca fenomenul Iluminarii este
    analogic comparat cu un zid pe care vrem sa-l traversam, aceasta
    operatie de patrundere “DINCOLO” se poate efectua printr-o
    minuscula gaura sau chiar pulverizind in totalitate obstacolul,
    asa cum avem cazul Iluminarii perfecte a lui BUDDHA; intre aceste
    doua extreme, se pot gasi toate gradele de intensitate posibila
    in ceea ce priveste Iluminarea.
    Diferentele de claritate si de precizie, in viziunea care
    poate sa rezulte atunci, sunt enorme, cu toate ca obiectul
    viziunii este acelasi in toate cazurile posibile. Acest exemplu
    ne permite sa ne explicam si sa intelegem mai usor cum si in ce
    mod pot sa intervina aceste diferente de grad (de Iluminare), dar
    el face totodata sa rezulte eroarea reprezentarii pentru noi a
    realitatii misterioase a Iluminarii intocmai ca pe un obiect care
    ar putea fi perceput de catre un subiect exterior. Acest exemplu
    poate trezi de asemenea in noi impresia falsa a unei separari
    intre lumea Iluminarii, a vidului beatific, a absolutului si
    lumea fenomenelor, ceea ce in realitate nu este cazul sa gindim
    vreodata.
    Autentica Iluminare profunda ne reveleaza totdeauna ca vidul
    beatific si fenomenele, ABSOLUTUL si relativul nu fac decit UNUL.
    Experienta unica a Adevaratei Realitati trece in mod precis,
    totdeauna, prin aceea a Unicitatii resimtita in mod inefabil
    launtric. “Atunci forma este receptata ca vid beatific, iar vidul
    beatific este experimentat ca forma”, spune un tratat al
    intelepciunii orientale MAHAPRAJNAPARAMITA-HRIDAYA-SUTRA care in
    traducere romineasca inseamna “TRATATUL ESENTEI INIMII”. In acele
    clipe unice, Iluminatul realizeaza ca nu exista si ca niciodata
    nu au existat doua universuri distincte. In acele momente
    fundamentale, pentru cel iluminat, EGO-ul este depasit si,
    murind, dispare instantaneu in faza Iluminarii profunde.
    Cunoscind perfect ceea ce se intimpla atunci, un text stravechi
    al intelepciunii ZEN spune: “ACELA CARE GRATIE ILUMINARII MOARE
    INAINTE SA MOARA, NU MAI MOARE NICIODATA CHIAR DUPA CE MOARE.”
    Consecinta sublima a acestei aparente anihilari, a acestei MARI
    MORTI, este MAREA VIATA NEMURITOARE, o viata in divin plina de
    pace, beatitudine si deplina libertate.

    INCONSTIENT = ansamblu de dispozitii, stari, procese psiho-
    fiziologice si psihice care, momentan sau stabil, nu sunt
    constiente, nu se constientizeaza; psihismul bazal sau “de
    profunzime”; acea zona, parte, instanta a sferei psihice umane ce
    nu intra in sfera constientului, deci este (termen mai adecvat)
    aconstienta, fara a inceta sa fie psihogena sau pregnant psihica.
    Se pot distinge in mare doua moduri de dezvoltare a
    inconstientului. Primul este reprezentat de ereditate si de acele
    procese primare si montaje ce se elaboreaza inainte de si pe
    linga constiinta. Cel de-al doilea, mai cuprinzator, considera
    inconstientul in contextul activitatii sau sistemului psihic
    uman, ca un compartiment al acestuia si dezvoltindu-se in
    reciproca interactiune cu compartimentul constiintei. Deci
    inconstientul luat in sine nu are sens, ci numai in raport cu
    constientul. In conceptia YOGHINA inconstientul apare in diferite
    ipostaze: 1) ca atribut al continuturilor psihice situate in
    afara cimpului de constiinta; 2) ca un aspect sau instanta a
    sferei psihice avind caracteristici aparte si exercitind un rol
    important in determinarea (reglarea) conduitei; 3) ca mod
    specific de existenta a manifestarilor psihice abisale.
    Inconstientul are un sens dinamic, fiind o baza pulsionala
    si un sediu principal al conflictelor interne. Inconstientul
    reprezinta o alta latura (ascunsa) a vietii psihice si existentei
    personalitatii. Sistemul psihic uman nu poate fi conceput fara a
    considera “ambele reversuri ale medaliei”, respectiv constientul
    si inconstientul. Constiinta nu epuizeaza viata psihica a omului,
    iar YOGA arata ca este tot asa de absurd sa prezinti constientul
    fara inconstient ca si inconstientul fara constient. Trebuie insa
    spus ca prin practica YOGA dispunem de mai multa claritate in
    studiul constiintei si in studiul inconstientului ce inceteaza sa
    mai fie invaluit in ceata. Unii oameni limiteaza in mod
    unilateral inconstientul la pulsiuni spre placere, ce sunt
    refulate, deci considera ca in inconstient se afla doar ceea ce
    este refulat si frustrat. S. Freud a exagerat influenta
    inconstientului asupra constiintei si nu a apreciat la justa lor
    valoare posibilitatile inconstientului de a se impune nemijlocit
    in conduita. El nu a stiut fara indoiala nimic despre
    posibilitatile cu totul extraordinare pe care tehnicile si
    procedeele YOGA ni le ofera pentru a realiza investigarea
    profunda si controlul constient al inconstientului.
    Inconstientul este “reprezentantul pulsiunilor”. Aparute la
    limita dintre somatic si psihic, pulsiunile se simbolizeaza in
    imagini reprezentative, se constituie in fantasme. Inconstientul
    opereaza de asemenea o “punere in scena” a dorintelor si aceasta
    fara ca, de regula, sa angajeze activitatea constienta.
    Inconstientul este saturat afectiv prin gindurile noastre, este
    dinamic dar energia libidinala, daca nu este sublimata, se
    investeste in reprezentari, dind nastere la fantasme ca unitati
    ale desfasurarilor inconstientului atit in conditii onirice cit
    si in stare de trezie. Visele reprezinta “calea regala” in
    descoperirea inconstientului, fiind atit metoda cit si mostre de
    autentic inconstient. In consecinta, legile carora, se supun
    visele (condensare, conversiune, deplasare, simbolizare) sunt
    identificate cu legi de functionare sau mecanisme ale
    inconstientului. Tot prin acestea sunt explicate si actele ratate
    si geneza sentimentelor. In cea mai mare masura, dinamica
    inconstientului este explicata prin conflictele dintre tendintele
    si proiectele libidinale, spontane si egocentrice si
    interdictiile existente ce se exercita prin refulare la nivelul
    subconstientului si prin regresare de la nivelul constiintei.
    Instalarea in plan inconstient a conflictelor ia formele
    frustratiei, a complexelor si, in cazuri mai grave, ale nevrozei
    si psihozei. Cum inconstientul este considerat un sistem deschis
    spre sine pina la autism dar inchis in raport cu lumea si
    rezistind, daca nu sunt folosite metode adecvate, la investigatia
    constienta, tehnicile YOGA isi propun sa scoata la suprafata si
    sa constientizeze conflictele inconstiente pentru a le rezolva.
    Subconstientul se situeaza in zona de contact dintre
    inconstient si constient si functioneaza ca un intermediar dintre
    acestea. YOGA a admis subconstientul pentru a sublinia mai mult
    inaccesibilitatea sau greaua accesibilitate spre constient a
    proceselor primare ce tin de inconstient. Multi psihologi includ
    si subconstientul in inconstient desi acesta (inconstientul)
    continua sa fie considerat revendicativ, irational si rebel la
    legile de organizare ale constiintei.
    In centrul fenomenului inconstient este structura sa
    simbolica, functia sa de ocultatie si de negare. Este o
    caricatura a propriei fiinte, o subterana a relatiilor inchise.
    Procesele inconstiente se petrec in afara timpului, au putina
    consideratie pentru realitate si se dezvolta ca o dublura a
    vietii constiente. Inconstientul este oarecum structurat ca un
    limbaj specific, intr-un anumit mod organizat (in sistem inchis)
    si dispunind de “litere” ce se subordoneaza unor legi aparte care
    opereaza prin REZONANTA. Imaginarul este “iluzie necesara”, cu
    functie de protectie si echilibru iar simbolicul corespunde
    subtilului si semnificativului. Rezulta ca, data fiind
    congeneritatea si inseparabilitatea constientului si
    inconstientului, insusi inconstientul dobindeste o organizare
    chiar daca aceasta este mai slaba si primitiva.
    Inconstientul este insensibil la contradictie. La nivelul
    inconstientului se impune legea “tot sau nimic” de unde si
    impulsivitatea sau spontaneitatea inconstientului. Structurile
    inconstientului sunt predominant vectoriale, de unde contributia
    lor la energizarea si dinamizarea prin rezonanta cu energii
    subtile din MACROCOSMOS a intregului sistem psihic uman. In
    genere, trebuie ca, chiar inauntrul inconstientului, sa se
    distinga mai multe nivele de organizare si dinamism pentru ca nu
    se poate sustine ca inconstientul este o totala neorganizare.
    Dezorganizarea si irationalitatea inconstientului sunt
    considerate numai in raport cu structurile constiente si
    rationale, iar nu in genere. Structurile inconstientului sunt
    dinamice dar nu in aceeasi masura si plastice; dimpotriva,
    relatiile fixate in inconstient sunt neobisnuit de stabile si
    rigide.
    Conflictele si complexele fixate in inconstient in copilarie
    au un loc important in structurile de personalitate ale
    adultului. C.G. Jung a sustinut, ca si sistemul YOGA, ca alaturi
    de inconstientul individual exista un inconstient colectiv in
    care sunt fixate (evident, prin enculturatie iar nu prin codul
    genetic) modelele culturale de baza ale comunitatii. L. Blaga a
    sustinut la rindul sau ca modalitatile stilistice ale culturii
    sunt fixate in inconstient pe care el il socotea o realitate
    psihica ampla, cu o dinamica si legi proprii si indeplinind
    functii noologice. Daca vom privi lucrurile astfel, atunci nu vom
    mai putea accepta reductia la o singura modalitate de inconstient
    legata de o tendinta unica (Eros si Thanatos, sau vointa de
    putere, sau dragoste, sau comunicare etc.). Exista o clasificare
    generala a formelor de inconstient: 1) ereditar, organic,
    instinctiv; 2) psihofiziologic, tinind de mecanisme si operatii
    neuropsihice; 3) mnezic; 4) afectiv; 5) rational, generator de
    sinteze mintale; 6) latent activ de care tine spontaneitatea si
    telepatia; 7) automatic echivalent cu subconstientul; 8) co-
    constient, definind eul secundar. Uneori se disting trei feluri
    de inconstient: automatic, afectiv si functional. Este important
    sa se faca o distinctie neta intre inconstientul fiziologic (in
    considerarea caruia este cel mai mult interesata YOGA si medicina
    psihosomatica), inconstientul structural sau latent-automatic si
    inconstientul dinamic sau afectiv.
    Daca recunoastem ca fenomenele psihice nonconstiente sunt
    strins legate de functia de manipulare a informatiei, suntem
    obligati, de asemenea, sa admitem ca aceste fenomene nu sunt mai
    putin intim legate de functia de formare si utilizare a
    montajelor, dat fiind ca fara rolul intermediar al acestora din
    urma, transformarea informatiei in factor de reglaj nu se poate
    produce. Tinind seama de aceasta circumstanta, obtinem dreptul de
    a considera procesele de tratare a informatiilor si procesele de
    formare si utilizare a atitudinilor ca cei doi factori principali
    ai inconstientului, asigurind participarea activa a acestor doi
    factori la actiunea adaptativa a organismului. Sunt numeroase
    experimente chiar in practica YOGA ce dovedesc ca si la om se pot
    forma reflexe si sisteme de reflexe (stereotipe, montaje) fara
    participarea sistemului verbal si fara o constientizare
    ulterioara. Practicantii YOGA apreciaza ca prin elaborarile
    implicite ale unor montaje, se nasc noi dar inconstiente
    mecanisme de reglare a activitatii (EXEMPLU: continenta sexuala).
    Uneori atitudinile manifestate ca OBISNUINTE TIRANICE fixate in
    inconstient datorita fenomenelor predominante de REZONANTA neaga
    ordinea impusa de constiinta, manifestarile lor aparind ca
    irationale sau inexplicabile ca in situatiile exprimate prin
    dictonul “de gustibus non disputandum” (despre gusturi nu se
    discuta).
    Sesizarea fenomenelor de rezonanta in practica YOGA ce se
    produc prin intermediul inconstientului ne face sa realizam
    adeseori ca “suntem traiti de forte subtile necunoscute fara ca
    sa ne dam seama”. Adevarul este insa ca nu toate si nu
    intotdeauna modalitatile relativ diferentiate ale inconstientului
    (care actioneaza in universul nostru launtric prin REZONANTA
    predominanta) sunt in conflict cu factorii de constiinta si
    insensibili acestora. O dovedesc si faptele de germinatie
    (“cerebratie latenta” din procesele creative in care adeseori
    inconstientul preia si implineste proiecte si cautari ale
    constiintei, ca in intimplarile celebre pe care le relateaza H.
    Poincar‚, Hadamard s.a. Nu intotdeauna (aceasta este valabil mai
    ales in cazul yoghinilor echilibrati si armoniosi care isi
    transmuta si sublimeaza potentialul sexual) inconstientul se
    opune constientului, uneori el fiind si subadiacent lui, raminind
    intr-o uluitoare sinergie cu constientul.
    Inconstientul ramine, dupa opinia yoghinilor, o forta
    energizanta, un factor bazal de dinamizare a conduitelor, avind
    alte legi de organizare (ce se supun REZONANTEI) decit constiinta
    (fapt demonstrat prin paradoxul viselor, printr-un alt mod de
    prelucrare a informatiei); inconstientul este o veriga interna
    sau o treapta a ierarhiei simultane a actiunii umane. Toate
    actele si procesele psihice contin in acelasi timp, componente
    constiente si inconstiente. Considerind relatiile complementare
    dintre constient si inconstient este necesar sa se releveze rolul
    predominant esential si decisiv al constientului (in stari
    normale) si sa se tina seama de interpenetratia acestora, de
    permeabilitatea granitelor dintre inconstient si constient.
    In concluzie, putem spune ca inconstientul este totalitatea
    fenomenelor psihice care scapa constiintei si care deocamdata nu
    se constientizeaza, tocmai caracterul acestor fenomene facindu-le
    sa fie astfel. Fenomenele psihice inconstiente se manifesta in
    diferite imprejurari: la copil in primii ani de viata, cind
    constiinta individuala nu s-a format inca; la adult in starea de
    somn, in cursul viselor, cind se succed diferite reprezentari,
    emotii si alte fenomene psihice fara o reflectare constienta; in
    stare de veghe in cazul unor fenomene psihice care se produc in
    afara cimpului constiintei, cum sunt reactiile la actiunea unor
    stimuli subsenzoriali sau automatismele; in unele maladii care
    produc abolirea constiintei. Se pot diferentia fenomenele care se
    desfasoara intotdeauna in afara constiintei, reprezentind
    inconstientul propriu-zis, de acele fenomene psihice care sunt la
    un moment dat inconstiente, iar ulterior pot deveni constiente,
    reprezentind subconstientul.
    YOGA interpreteaza inconstientul ca o forta metafizica de
    natura subtila, vitala care se afla atit la baza vietii psihice a
    omului, cit si la baza intregului cosmos. In YOGA, rolul
    inconstientului este inteles ca o forta (energie) psihica aparte
    ce are un anumit rol in determinarea comportamentului uman,
    individual sau colectiv. In timp ce subconstientul este un simplu
    rezervor de amintiri, ginduri, aspiratii, dorinte, fiind oarecum
    un domeniu al memoriei, inconstientul reprezinta un cadru gol
    care se comporta fata de imagini asemeni stomacului fata de
    alimentele care-l parcurg, impunind structuralitate elementelor
    nearticulate si intimplatoare, venite de aiurea (emotii,
    reprezentari, amintiri, pulsiuni) si epuizindu-si, prin aceasta,
    propria realitate.

    INSPIRATIE = stare specifica de rezonanta si comuniune
    interioara ce conduce la o anumita traire sublima, actiune sau
    idee prin imprimarea unui sens al entuziasmului, al asocierilor
    sau al revivificarii experientei subiectului creator. Starea de
    inspiratie se caracterizeaza prin autorevelarea, in plan
    subiectiv, a unor trairi subiacente, reprezentind o conditie
    psihica favorabila actului de creatie, motiv care l-a facut pe
    Platon sa o conceapa pe drept cuvint, in termeni mitologici, ca
    mesaj al divinitatii de care inspiratii se lasa patrunsi in
    profunzimile fiintei pina la transa extatica, oraculara. De fapt,
    inspiratia se asociaza cu capacitatea extraordinara de inventie,
    prilejuind, intr-un proces psihic complex, descoperirea unor
    legaturi noi atit in realitatea reflectata, cit si intre
    mijloacele acestei reflectari. Aparenta inspiratiei este aceea a
    dezlantuirii spontane, sub impulsul unor factori misteriosi, fapt
    adeseori explicat de caile mistice, abisale, intuitive; in
    realitate starea de inspiratie corespunde unei acumulari,
    pregatiri si concentrari, ea implicind chiar si elementul
    volitiv. Sursa ei principala ramine continutul depozitat in
    diferite straturi subtile ale fiintei si reactivat potrivit unui
    scop artistic, sau independent de el.
    Exagerarea factorului spontan al manifestarii inspiratiei a
    dus la mitizarea ei, la relativizarea actului de exprimare
    artistica si la subaprecierea sau chiar negarea elementului
    rational, volitiv care determina fenomenul de rezonanta ce face
    cu putinta inspiratia. Pentru Schopenhauer, inspiratia era
    prilejul contactului cu lumea subtila eterna a Ideilor DIVINE,
    iar pentru Nietzsche, expresia betiei dionisiace nascatoare a
    creatiilor geniale. Curentele clasice, iluministe, au subordonat
    inspiratia fata de ratiune in teoria creatiei si a functiei
    educative a artei, in timp ce romanticii i-au exaltat virtutile
    onirice si imaginative.

    INSTINCT = structura pattern (model) de comportament sau
    altfel spus programare ereditara, proprie unei anumite specii
    animale, ce variaza foarte putin de la un individ la altul in
    cadrul aceleiasi specii. Consta dintr-un lant de reflexe
    neconditionate ce se desfasoara intr-o succesiune temporala
    stricta avind stimuli declansatori specifici. Are caracter
    adaptativ raspunzind necesitatilor vitale ale organismului si
    speciei (foame, sete, reproducere etc.). Instinctul are
    urmatoarele caracteristici: a) actul instinctiv este ingust,
    specializat la una din cerintele speciei animale (alimentara, de
    reproducere etc.); b) modalitatile de comportament instinctive
    sunt inscrise in bagajul ereditar al individului, ceea ce atrage
    dupa sine o uniformitate deosebita a instinctelor in cadrul
    aceleasi specii; c) odata declansat de un stimul specific,
    instinctul se deruleaza ca o activitate unitara, continua. Se
    considera ca orice activitate instinctuala poate fi descompusa in
    doua verigi succesive: 1) comportament de apetenta (faza de
    cautare ce duce la gasirea declansatorului); 2) actul consumator
    (sau actul efector instinctiv in sens strict).
    Unii considera ca actul instinctiv este pur doar la nivelul
    fazei apetitive initiale (in sensul duratei variate, a acestei
    faze). A doua faza este adaptata stereotip, fapt ce garanteaza
    eficienta ei biologica. La om nu exista comportamente complexe
    reglate doar de mecanisme innascute, asa cum se intimpla mai ales
    la insecte. Aceasta pentru ca la om o programare strict ereditara
    o are numai segmentul afectiv, tensional al instinctului. Tocmai
    de aceea tendintele instinctive se satisfac prin mecanisme si
    actiuni care au fost invatate. Se desemneaza prin termenul de
    instinct si unele activitati elementare automate sau reflexe ca:
    suptul, respiratia, mersul. Termenul se mai utilizeaza si pentru
    a desemna tendinte ereditare generale ca: instinctul de
    conservare, reproducere, socializare etc. Mai rar, se desemneaza
    prin termenul de instinct niste tendinte naturale mai precizate
    (instinct de atac, de fuga, de joc, matern, de imitatie). In sens
    psihanalitic este sinonim termenul de pulsiune, care se refera la
    tendintele inconstientului. Freud distinge doua instincte
    fundamentale: instinctul vietii (Eros) si instinctul mortii
    (Thanatos).
    Aceasta este partea “primitiva” care doarme in fiecare
    dintre noi si este foarte vie mai ales in somn, vise, fantasme,
    imaginatie, modelindu-ne sensibilitatea noastra profunda. Aceasta
    este sensibilitatea fiintei care se bucura tacuta de gradina sa
    secreta, de cintecul neauzit al sufletului, refugiata in
    paradisul copilariei sale, intoarsa catre ea insasi, retragindu-
    se intr-un somn al vietii sau, dimpotriva, abandonata betiei
    instinctului, in transa unui frison vital care impinge sufletul
    capricios, vagabond, boem, himeric, catre aventura.

    INTELIGENTA = termen, prezent din timpuri imemorabile in
    limbajul natural, consacrat, se pare, de Cicero, ce
    caracterizeaza sub diverse unghiuri, puterea de patrundere si
    functia specifica a mintii de a stabili rapid legaturi si a face
    legaturi creatoare intre legaturi de natura sa reveleze ADEVARUL.
    Este ceea ce sugereaza inter-legere, reunind doua sensuri, acelea
    de a discrimina lucid intre si a lega, culege, pune laolalta ceea
    ce in realitate prezinta aceste legaturi. Exprimind actiuni si
    atribute ale omului totodata, faber (muncitor) si sapiens
    (intelept), inteligenta ca orice categorie culminativa, n-a putut
    inca sa beneficieze de o definitie clasica, prin delimitari de
    gen proxim si diferenta specifica. In sistemul YOGA, inteligenta
    apare atit ca fapt real, cit si ca unul potential, atit ca proces
    cit si ca aptitudine sau capacitate, atit forma si atribut al
    organizarii mintale, cit si a celei comportamentale.
    Yoghinii considera ca inteligenta unei fiinte umane este in
    strinsa legatura cu gradul de energizare, constientizare si
    dinamizare a lui VIJNANAMAYA KOSHA care este structura subtila a
    intelegerii superioare (inteligenta). Platon vedea in “phrenesis”
    capacitatea exceptionala a omului de a vibra la unison si
    intelege ordinea reala, subtila din univers pentru ca sa se poata
    conduce cit mai bine pe sine. La Aristotel factorul cognitiv
    semnificat prin “noos” este cel ce stabileste relatia dintre
    simturi si reflectie. Descartes se refera la ratiune si sugereaza
    inteligenta ca “un mijloc superior de a-ti insusi o stiinta
    perfecta, raportata la o infinitate de lucruri”. Sugestii asupra
    inteligentei se intilnesc si la multi alti filosofi, printre care
    si Hobbes, care ofera o viziune asociationista asupra gindirii,
    ca “o succesiune sau inlantuire de ginduri, o perindare de
    ginduri, numita discurs mintal”. Toate acestea descriu fenomene
    ce ne permit sa presupunem o sinonimie intre inteligenta si
    gindire sau ratiune, dar nu ne indica originea si functia
    inteligentei, cu alte cuvinte, ratiunea de a fi a inteligentei
    indiferent de modalitatea ei rationala.
    Filosofia este devansata de cei a caror genialitate se
    sprijina pe realism. Leonardo da Vinci pune inteligenta in
    contextul vietii. Experienta ne da ceea ce exista dar ea nu poate
    fi folosita creator daca nu este interpretata si astfel se
    stabileste nu numai existenta lucrurilor ce ne intereseaza, “ci
    si intr-o masura mai mare, raporturile reale dintre ele, pe de o
    parte si legaturile cu noi insine, pe de alta parte”.
    Aceste raporturi dintre relatiile obiective si subiect
    clarifica oarecum problema inteligentei si o integreaza in cimpul
    existentei biologice, psihice si mentale a persoanei.
    Intelegem de ce unii considera ca teoriile despre judecati,
    legi ale gindirii si principii rationale nu lamuresc problema
    inteligentei, mult mai mult obtinindu-se printr-un studiu
    sintetic al inteligentei, prinsa in relatiile ei vitale,
    conceputa in raport cu datele experientei. In consecinta, dincolo
    de orice speculatii metafizice, inteligenta trebuie sa fie
    considerata un fenomen superior si o caracteristica a adaptarii
    cit mai armonioase la mediu, a transformarii inalt creatoare a
    mediului de catre om. Recunoastem si la animale rudimente si
    premise de comportament inteligent, care se situeaza la polul
    opus instinctului. Inteligenta este un instrument de adaptare
    care intra in functiune atunci cind celelalte instrumente de
    adaptare, instinctul si deprinderea, nu mai pot face fata.
    Comportamentul inteligent nu numai ca se datoreste invatarii si
    evolutiei launtrice spirituale dar prezinta o astfel de
    flexibilitate, incit s-ar putea spune ca se construieste “in
    mers”, operativ si adecvat situatiilor.
    La animale, comportamentul inteligent se prezinta ca
    “incercari si erori”, explorarile tatonante fiind un preambul sau
    un echivalent functional al inteligentei. Adevarata inteligenta
    depaseste insa tatonarea prin mijloace deja selectionate. In baza
    experientelor cu cimpanzei, ce ajung sa foloseasca bete montate
    unul in altul sau lazi suprapuse pentru a dobindi fructe direct
    inaccesibile, unii pretind ca animalul dovedeste inteligenta prin
    reunirea elementelor necesare (obiect-mijloc si obiect-scop) in
    acelasi cimp vizual. Este un moment tranzitoriu, raportarea
    uneltei la scop, nefiind scutita de tatonari prealabile. Mai
    importanta pare a fi transpozitia rapida si adecvata in situatii
    analoage, aici inteligenta dovedindu-se a fi sustinuta prin
    generalizari practice. Contopind planurile obiectiv si subiectiv,
    material si ideal. H. Bergson declara ca “inteligenta este
    facultatea de a fabrica obiecte artificiale si in special unelte
    si de a varia calitativ la infinit aceasta fabricare”. Nu este
    deci vorba numai de jocul combinatoriu al asociatiilor dobindite
    si de formarea de noi asociatii, cum sustineau multi psihologi in
    secolul al XIX-lea, ci de o anumita mijlocire superioara,
    functionala in vederea unei rezolvari. Trecind de inteligenta
    senzomotorie de tip animal si preliminar uman, veritabila
    inteligenta va presupune intotdeauna o mijlocire transformatoare,
    o reconstructie mintala creatoare in vederea atingerii unui scop.
    Unii observa ca ordonarea, clasificarea datelor experientei intr-
    o ierarhe, uzind de simboluri verbale, ajunge la performante cind
    discriminarea este nuantata, cind sunt sesizate nuantele
    imperceptibile.
    Inteligenta nu este reductibila doar la experienta, desi se
    intemeiaza si pe aceasta. Inteligenta inseamna mai degraba o
    transgresare intuitiva a experientei acumulate si actuale prin
    descoperirea unor raporturi perfect reale, de regula ascunse, a
    caror utilizare satisface un scop adaptativ sau transformativ. In
    acest sens inteligenta ce presupune reorganizari rationale este
    complementara intuitiei cognitive, conceputa ca o forta
    iluminatorie ce actioneaza similar instinctului si oarecum in
    prelungirea lui. Inteligenta ramine mereu un proces complex
    superior prin care se opereaza diferentieri si recombinari
    operationale cu o finalitate superioara transformativa, fiind si
    evaluata dupa eficienta constatata a transformarii. In mod
    curent, inteligenta este evaluata dupa nivel si dupa dimensiunea
    facilitarii, implicate in adaptarea transformativa superioara
    umana. Inutil sa mai amintim aici faptul ca, aparind ca o
    caracteristica a individului, manifestata in relatiile sale cu
    ambianta, inteligenta este tributara, prin origine si destinatie,
    existentei.
    Exagerind in chip extremist rolul ereditatii in dezvoltarea
    inteligentei, unii nu au conceput totusi ereditatea ca un fapt
    pur natural ce reflecta fidel KARMA existentelor anterioare, ci
    ca o acumulare a exersarilor prilejuite de mediu, fiecare
    generatie exercitind o influenta enorma asupra dotatiei
    generatiei succedente. Aceasta teza a masivului si imediatului
    transfer de la dobindit la ereditar nu numai ca este infirmata de
    genetica contemporana si ca a fost relativizata prin reductia la
    minimum, la o minora semnificatie de catre analize psihologice
    ulterioare, dar a fost pusa in dubiu.
    In esenta, inteligenta se manifesta prin justetea si
    rapiditatea de clasificare, achizitie si construire de
    ansambluri. De la inceput se vadeste faptul ca inteligenta, fiind
    pluridimensionala, nu poate fi investigata prin probe univoce,
    impunindu-se o pluritate de probe cu diverse “adrese”. Binet
    concepe inteligenta ca o facultate general-umana ce se formeaza
    stadial, “scara metrica a inteligentei”, propusa de el, bazindu-
    se pe o corelare intre virsta cronologica a copiilor si tinerilor
    si virsta lor de maturitate psihica si mentala stabilita prin
    devieri in plus sau in minus, fata de un standard mediu al
    virstei cronologice. In aceste conditii, dupa anumite norme si
    baremuri, se calculeaza un Q.I. (cotient intelectual) ca masura
    globala a inteligentei. Stabilind drept cadru de manifestare a
    inteligentei activitatea si experienta individuala, A. Binet
    socoteste ca facultatile mintale se dezvolta inegal. El scrie: “O
    lipsa de memorie se poate asocia uneori cu mult rationament, dupa
    cum unul cu o memorie buna poate fi un prost veritabil”.
    Inteligenta este “o functie generala de integrare careia ii sunt
    subordonate toate celelalte” dar la rindul ei, inteligenta este,
    dupa Binet, tributara diverselor facultati, printre care
    “intelegerea rapida, memoria, imaginatia creatoare, rationamentul
    si mai ales exprimarea”. Operatiile care intra nemijlocit in
    schema inteligentei sunt comprehensiunea, inventia, directia
    (orientarea catre un scop) si cenzura (critica).
    Pentru a testa aptitudinile intelectuale, indiferent de
    volumul de cunostinte acumulat, testele de inteligenta evita
    apelul la cunostinte rezultate din invatare, solicitind
    raspunsuri care sunt la indemina oricui, indiferent de pregatire.
    S-a observat insa ca insesi raspunsurile la teste necesita
    invatare. Nu se pot desparti cu totul operatiile de informatiile
    pe care le sustin. Aplicarea testelor de inteligenta la indivizi
    din grupe etnologice aparte, a dat rezultate paradoxale,
    explicabile prin gradele diferite de inteligenta si constructia
    specifica a intelectului la respectivele populatii. Unii
    psihologi considera ca inteligenta se determina gradual prin
    patru caracteristici: plasticitate (restructurare), complexitate
    (structurala), globalizare (reunire in tot a elementelor),
    rapiditatea de gindire si fluiditate (modificari de directii prin
    care se evita fixismul). In rest se socoteste ca nu exista o
    formula unica de inteligenta, compozitia operationala a acesteia
    fiind variabila dupa tipuri de activitati si dupa persoane.
    Exista deci o diversitate de forme de inteligenta, iar ceea ce
    psihologii masoara nu este o inteligenta generala, ci una
    globala, in ordinea statistica abstracta, ea fiind aptitudinea
    intelectuala medie. Am putea implica aici si conceptul de stil
    cognitiv, fara a ignora nivelul dupa care inteligenta este
    intotdeauna calificata. Aceasta pozitie se indeparteaza
    intrucitva de cea a lui Spearman care a radicalizat proprietatea
    inteligentei de de a fi generala (aplicabila in variate domenii)
    reducind-o, pe baza constatarii corelatiilor foarte consistente
    dintre rezultatele testelor intelective, la un factor general
    (G), care ar fi omogen, reprezentind o “puternica energie mentala
    generala”, spre deosebire de factorii speciali (S), implicati
    numai in anumite activitati concrete. Teoria bifactoriala (G si
    S) a lui Spearman sustine deci omogenitatea mental energetica
    constitutiva a inteligentei, de unde generalitatea ei ca foarte
    puternic cimp mental elevat si ca factor comun ce faciliteaza
    performantele rapide in orice activitate, nu insa fara
    complementaritatea unor factori S, adecvati formelor particulare
    ale activitatilor.
    Inteligenta se afirma ca generala intrucit este expresia
    unui factor omogen (energie mentala puternica data) si pentru ca
    (dimpotriva) este expresia unor structuri operationale compuse,
    ce se constituie treptat si care dupa succesive integrari devin
    integratoare, foarte mobile, deci generice.
    Este concludent faptul ca toate sistemele teoretice si
    psihodiagnostice privind inteligenta, construite dupa Spearman
    (tot pe baza de analiza factoriala), sunt plurifactoriale si
    includ treapta intermediara dintre G si S, factorii de grup. Unii
    determina 8 factori comuni ai inteligentei: rationamentul
    deductiv si inductiv, memoria bruta, aptitudinea inventiva,
    rapiditatea perceptiei si gindirii, aptitudinile spatiale,
    comprehensiunea accelerata si fluenta intuitiei.
    Daca este sa consideram inteligenta nu o facultate separata
    ci o modalitate superioara de organizare mentala proprie
    intregului sistem psihic si mental, atunci nu putem sa ignoram
    astfel de dimensiuni cum sunt interesul, motivatia, efortul s.a.
    Inteligenta a fost tratata precumpanitor ca o aptitudine mentala
    elevata, criteriul de identificare si de evaluare al acesteia
    fiind reusita superioara si rapida in activitate. Raportindu-ne
    insa la reusita, constatam ca nu numai inteligenta este factor
    mediator. Unii atrag atentia asupra importantei tendintei spre
    efort. In baza unor ample investigatii, unii au ajuns la
    concluzia ca, de exemplu, succesul scolar depinde de inteligenta
    in proportie de 60 %, restul de 40 % datorindu-se efortului de
    munca perseverent. Desigur, in diverse activitati profesionale,
    raportul optim intre inteligenta si efort voluntar poate fi
    variabil.
    In fapt, inteligenta “ca o functie de integrare a mintii,
    este implicata la toate nivelele iar manifestarile sale difera nu
    numai cantitativ dar si calitativ”. Deci, inteligenta ca o
    functie mentala integrativa se prezinta diferential si aceasta nu
    numai dupa o suita de nivele, ci si sub raportul facturii si al
    eficientei. Unii stabilesc pe linga inteligenta abstracta, una
    tehnica, apoi inteligenta sociala si inteligenta administrativa,
    mai bine zis organizationala. Formele de inteligenta s-au
    diferentiat actualmente si mai mult, fiind mentionate variante de
    inteligenta practica, stiintifica, motorie s.a. Acestea sunt
    diferite modalitati ale inteligentei generale care se manifesta
    ca aptitudini complexe, specializate. Problema generalitatii
    inteligentei nu poate fi rezolvata univoc pentru ca insasi
    definirea ei persista relativ distinct prin doua puncte de vedere
    – unul gnostic si altul pragmatic. Unii socotesc inteligenta ca
    fiind capacitatea sau tendinta de realizare a gindirii, “un mod
    superior si eficient de a trata” al gindirii. In acest caz,
    neindoielnic, nivelul inteligentei generale este corespunzator
    nivelului abstract si teoretic al intelectului, pentru ca acesta
    permite cu usurinta cele mai diverse si obiectiv cuprinzatoare
    interpretari. Se stie insa ca gindirea abstracta nu este cu
    necesitate si inteligenta. Nu este necesara numai intelegerea
    profunda a celor mai variate situatii si domenii ci si decizia
    optima, rezolvarea rapida si cit mai justa a problemelor ce
    intervin. Unii tin sa accentueze aceasta functie definitorie a
    inteligentei, tratind despre inteligenta eficace. Rezolutivitatea
    rapida si eficacitatea superioara implica cu necesitate momente
    de modelare abstracta si se bazeaza totdeauna pe intelegere.
    Altii considera ca de fapt intelegerea deosebeste
    inteligenta umana de cea artificiala pentru ca inteligenta se
    deosebeste astfel si de aptitudini. “Distinctia fundamentala
    intre inteligenta si capacitati consta in a intelege cit mai
    profund in loc de a executa pur si simplu (aproape mecanic) si
    aceasta constituie punctul crucial al problemei”. Inteligenta
    apare totusi ca un mod superior si eficient de operare care se
    construieste constient de catre subiect prin decizie, deliberare,
    experiment mintal, vizind intotdeauna un scop. In acest caz insa,
    accentul nu se pune pe grad, ci pe modul de abstractizare si
    intelegere, inteligenta prelungind actiunea cu alte mijloace
    “prin coordonarea actiunilor intr-o forma interiorizata si
    reflexiva”. Intelectul devine cu adevarat productiv in masura in
    care dimensiunile de flexibilitate, intuitie, fluiditate,
    rapiditate, originalitate si elaborare ii sunt proprii. Acestea
    sunt caracteristicile constructiei functionale a inteligentei in
    contextul personalitatii care, la rindul ei, este generata de
    REZONANTE launtrice cu imprejurari ajutatoare. De aceea,
    inteligenta nu poate fi inteleasa atita timp cit nu i se
    elucideaza geneza si nu i se precizeaza destinatia.
    Unii prezinta stadiile senzoriomotor, preoperator, de
    operare concreta si de operare formala ale inteligentei, aratind
    ca ea (inteligenta) “are ceva dintr-un absolut independent ce
    genereaza o relatie, printre altele, intre organism si lucruri”,
    ea fiind “un termen generic desemnind formele superioare de
    organizare rapida sau de echilibru a structurilor cognitive”,
    constind in esenta, sub raport operatoriu, din reversibilitatea
    progresiva a structurilor mobile construite”. Uneori se observa
    ca inteligenta “tinde sa elimine schemele de analogie inlocuindu-
    le prin deductii propriu-zise”. Daca unii au tratat inteligenta
    ca o accelerare neuronica, altii au constatat ca aceasta implica
    totodata flexibilitate, fluiditate care, la rindul lor, presupun
    reversibilitate, tranzitivitate, coordonari combinatorice etc.
    Inteligenta comprehensiva va presupune o perfecta echilibrare
    intre asimilare rapida si acomodare, pe cind inteligenta
    rezolutiva va releva “acomodari cu depasiri” si aceasta cu atit
    mai mult cu cit inteligenta se insereaza in structurile mai
    complexe ale creativitatii. Raspunsurile inteligente,
    caracterizate prin perspicacitate, suplete, adecvare la situatii
    concrete sunt susceptibile de evaluari formale sau de continut.
    Rapiditatea si oportunitatea raspunsurilor nu este intotdeauna si
    un indiciu de calitate, acestea putind fi datorate unei forme
    mai simple de inteligenta, calificata ca “asociativa” sau
    promptitudinii activarii vigile, careia ii corespunde
    “desteptaciunea”. Gradul de eficienta si rapiditate al adaptarii
    inteligente nu poate fi insa redus la astfel de elemente, cum
    este doar viteza de reactie, desi aceasta are totdeauna o anumita
    importanta. Eficacitatea ramine insa dependenta de complexitatea
    elaborarii, de examinarea critica a mijloacelor ce satisfac optim
    un scop.
    Conduita inteligenta se demonstreaza mai mult prin forta si
    exactitatea previziunii decit prin replicile de efect. Unii
    disting o inteligenta cristalizata, aplicabila la situatiile-tip
    ale mediului ambiant si o inteligenta fluida ce raspunde la
    situatiile complet noi. Nici acestea nu se disting insa dupa
    viteza de reactie care, in orice caz, este mai mare cind intra in
    joc inteligenta cristalizata. Interesant de semnalat este faptul
    ca, inteligenta cristalizata este mai puternica la virsta
    copilariei si a batrinetii decit inteligenta fluida, ce se afirma
    plenar in faza adulta. Unii cercetatori au gasit virful de
    dezvoltare a inteligentei generale in jurul virstei de 24 de ani.
    Important de semnalat este faptul ca fiind un factor global de
    adaptare, inteligenta se structureaza in conditiile adaptarii
    individuale, intotdeauna concrete, implicind relatii exterioare
    generatoare de atitudini, ce se coreleaza cu aptitudinile,
    inteligenta trebuind sa corespunda anumitor modele culturale.
    Omul, cu rare exceptii, nu este, ci devine inteligent si aceasta
    in raport cu conditiile in care exista inteligenta ca dimensiune
    a personalitatii, neputind sa fie generala decit in raport cu o
    pregatire, intr-un anumit moment al evolutiei ei. Din acest punct
    de vedere, asupra mijloacelor de testare ale inteligentei
    persista o serie de indoieli in legatura cu artificialismul
    probelor si cu adecvarea la conditiile de pregatire concrete ale
    diferitelor categorii de oameni.
    R. Zazzo recomanda “sa te servesti inteligent de
    inteligenta”. Una din consecintele posibile ale acestui dicton ar
    fi ca inteligenta sa nu fie niciodata conceputa univoc si sa nu
    fie supusa unor asocieri sau disocieri exclusiviste.
    In general, inteligenta apare in trei ipostaze ca: 1)
    modalitate cognitiva, integratoare, diferita de reactivitatea
    emotionala si de capacitatea de efort; 2) capacitatea rapida de
    rezolvare a problemelor, prin restructurari superioare opuse
    automatismelor; 3) posibilitate supramedie a gindirii in studiul
    careia este interesata YOGA. Daca vom reinventaria in lumina
    sistemului YOGA atributele inteligentei constind in diferentiere
    si adaptare, nivel superior intelectual si intelegere, aptitudine
    cognitiva globala si rezolutivitate, atunci vom ajunge la
    concluzia ca, desi inteligenta apare ca un factor de mare
    insemnatate al vietii, ea isi are totdeauna originea in existenta
    si activitatea Mentalului DIVIN Macrocosmic.
    Desi apare ca un factor facilitant, productiv al invatarii,
    ea rezulta prin trezirea si dinamizarea cit mai puternica a lui
    VIJNANAMAYA KOSHA care se cristalizeaza in noi prin experiente
    datatoare de inteligenta si din invatare, din acea invatare care
    este inteligenta, construind inteligenta prin sistematizare,
    formativitate, apel la intelegere esentiala, considerind
    secvential punctele de vedere si la exersari prin cele mai rapide
    si variate rezolvari si elaborari de probleme. Vointa isi
    sporeste capacitatea de efort numai prin antrenamentul prilejuit
    de biruirea greutatilor. Similar, inteligenta isi sporeste
    energia mentala elevata si forta penetranta, urcind de la un
    nivel de intelegere la altul superior si isi dezvolta si
    amplifica forta transformatoare prin biruirea deplina a
    dificultatilor cognitive, prin cunoasterea aprofundata a legilor
    divine supreme prin actiune constructiva, prin intuitie, prin
    rezolvare de probleme.

    INTUITIA. Prin definitie, intuitia reprezinta cunoasterea
    directa, imediata prin inefabila rezonanta a adevarului fara
    ajutorul ratiunii. Dupa Carl Gustav Jung, celebrul psiholog si
    psihiatru elvetian, intuitia este una dintre cele patru functii
    psihologice fundamentale ale omului, celelalte trei fiind
    gindirea, sentimentele si simturile. El descrie intuitia ca pe
    functia de explorare a necunoscutului, care ofera posibilitati si
    implicatii dificil, in aparenta, de a fi percepute in mod
    constient. Intuitia este o calitate foarte importanta in anumite
    domenii de activitate si mai ales acolo unde oamenii vin in
    contact nemijlocit cu alti oameni. Aceasta capacitate este
    prezenta adesea la yoghini, la cei care iau decizii, la
    inventatori, la genii sau la artisti. Poate mai bine decit
    altii, acesti oameni sesizeaza fata ascunsa a lucrurilor, stiu sa
    ia cea mai buna hotarire la timpul potrivit, bat la usile care,
    sigur, li se deschid, in general, stiu precis ce au de facut,
    foarte repede. A putea sa anticipezi turnura evenimentelor
    permite mai buna lor intelegere si folosirea intregii energii
    pentru infruntarea unei perioade dificile sau gasirea unei
    solutii, neasteptate, inteligente atunci cind totul parea
    pierdut.
    Intuitia nu este un act de vointa, ci o stare de atentie si
    de receptare inspirata. Si cu toate ca aceasta facultate
    exceptionala apartine fiecarui om, sunt anumite persoane, printre
    care mai ales yoghinii, care stiu mai bine decit altii sa o
    exploateze.
    IUBIREA adevarata este un sentiment inefabil, coplesitor si
    divin care face cu putinta pentru acela (sau aceea) care o
    traieste plenar sa resimta o inefabila dilatare euforica a
    fiintei sale si totodata a cimpului constiintei de la finit catre
    infinit. Ceea ce caracterizeaza in mod fundamental iubirea
    adevarata este faptul ca permanent ea este opusul EGOISMULUI.
    IUBIREA este simtita intens de fiintele umane sub forma unui
    sentiment unificator, profund euforic, coplesitor, nuantat,
    moral-estetic funciar.
    Iubirea se manifesta mai ales prin aspiratia sublima,
    dezinteresata, profund transfiguratoare si patrunsa de abnegatie
    catre obiectul sau: o fiinta umana de sex opus care ne atrage, o
    anumita persoana asupra careia resimtim spontan imboldul sa ne
    revarsam in mod detasat afectiunea sau chiar o colectivitate, o
    idee ori o valoare, o activitate. Nasterea, persistenta si
    dezvoltarea acestui sentiment profund unificator, euforic, care
    in esenta sa este divin si beatific si dezvoltarea acestui
    sentiment atunci cind el se manifesta divers nuantat, de la o
    fiinta umana la alta in sfera sa individuala (care este aproape
    unica, fiind diferita de la un om la altul) este intim legata de
    formarea si cristalizarea personalitatii.
    Iubirea dintre sexe vizeaza, prin transfigurare amoroasa
    profunda si adoratie, fuziunea complementara inefabil
    unificatoare pe toate planurile (inclusiv cel fizic-sexual) cu o
    anumita fiinta umana care se afla in plenitudinea sa fizica,
    vitala, psihica, morala si intelectuala care apare aceluia sau
    aceleia care o iubeste intens, in frumusetea individualitatii
    sale unice si irepetabile, fiind tocmai din aceasta cauza (pentru
    ACELA SAU ACEEA CARE IUBESTE) generatoare de o imensa fericire,
    autentica numai in aceasta calitate.
    Natura si rolul urias indeplinit permanent de iubire, atunci
    cind aceasta este intens si cu adevarat liber manifestata in
    viata oamenilor, au primit in decursul timpului interpretari
    variate. Una dintre cele mai stravechi interpretari ale iubirii
    este aceea mitologica-cosmologica, in care iubirea apare ca o
    nesfirsita forta euforica, transfiguratoare, sublima, divina,
    cosmica, grandioasa, generatoare a tot ceea ce este frumos,
    minunat si infinit creatoare (de exemplu Erosul regenerator al
    orficilor, principiul organizator divin al Universului la
    Empedocle, entuziasmul eroic la G. Bruno, principiul unificator
    divin al cerescului (+) si al teluricului (-), al finitului si
    infinitului in romantismul german; aspectul polarizant,
    complementar si unificator al fortei subtile a Soarelui ((+)
    masculinul, aspectul emisiv) si al fortei subtile a Lunii ((-)
    femininul, aspectul receptiv) care este puterea motrice si
    diriguitoare a manifestarii si a evolutiei in YOGA).
    Distingind genuri diferite ale iubirii si considerind-o pe
    cea profund transfiguratoare si spirituala (pura, inaltatoare,
    divina) ca net superioara, numerosi ginditori i-au atribuit
    virtuti cognitive fundamentale (de ex. cunoasterea frumosului
    ideal ca atare, identificarea extatica a iubirii si cunoasterii
    la Platon, accederea catre culmile extatice ale lumii
    inteligibile, beatitudinea iubirii divine la M. Ficino,
    libertatea interioara deplina izvorita din cunoasterea intuitiv-
    rationala, “amor dei intellectualis” la Spinosa, penetrarea,
    datorita unei inefabile rezonante interioare cu continutul ideal
    sau absorbirea in noi, datorita fuziunii depline si a
    identificarii perfecte (in care cunoasterea, obiectul sau fiinta
    ce este cunoscuta si cunoasterea care rezida sunt UNA) a lucrului
    (sau a fiintei umane) cunoscute(e) ca intr-o contopire erotica la
    F. Schlegel).
    Iubirea a fost si este investita cu importante sensuri si
    valente umane si spirituale in gindirea moderna, revelindu-se
    rolul ei ca factor de aglutinare a solidaritatii umane profunde,
    ca factor de asigurare a comunitatii de idei a speciei umane, ca
    esenta sublima, divina si profund transfiguratoare a omului.
    Reprezentantii filosofiei religioase, ginditorii crestini mai cu
    seama (de exemplu, neoplatonismul, tomismul si neotomismul,
    personalismul, existentialismul religios) au pus foarte clar in
    evidenta unele aspecte ale antropologiei iubirii (caritate-
    agape), interpretindu-le in chip divin, inaltator,
    transcendental, ca iubire a lui DUMNEZEU, in care aceasta se
    identifica cu iubirea universala (temelia unitara a celor trei
    ipostaze ale lui Dumnezeu).
    O pozitie aparte ocupa, din acest punct de vedere, printre
    teologi, Teilhard de Chardin, care a construit o conceptie etica
    profund bazata pe dragostea dintre oameni, pe un colectivism
    plenar unificator afectiv si intelectual. Intarirea accentelor
    pesimiste si irationaliste ale iubirii caracterizeaza multe
    dintre interpretarile filosofice in sec. al XIX-lea si al XX-lea
    (de exemplu, Schopenhauer (pentru acesta, de exemplu, “Amorul nu
    este decit o cursa intinsa individului pentru ca acesta sa
    perpetueze specia”), Nietzsche, M. Scheler, K. Jaspers, Sartre,
    Gabriel Marcel). Dovedind determinarea lui (a sentimentului
    iubirii) corelat psihic si mental, unii folosofi au subliniat
    transformarile profunde pe care le-a suferit sau le sufera
    sentimentul iubirii de-a lungul timpului si au pus in evidenta
    aportul ei hotaritor in cunoasterea de sine, in atingerea starii
    de fericire, in formarea si modelarea umana.
    Yoghinii au considerat totdeauna sentimentul iubirii ca
    fiind extraordinar de important si l-au caracterizat adeseori
    drept un esential criteriu valoric sui-generis al gradului de
    umanizare si elevare a comportamentului natural al omului, o
    masura a faptului ca in insasi fiinta sa microcosmica cea mai
    intim individuala CEL CARE IUBESTE poate totodata sa devina,
    datorita iubirii, o fiinta dilatata in infinit, macrocosmica,
    unificata si divina.
    Privind lucrurile din punct de vedere psihic, putem spune ca
    iubirea sau amorul se formeaza printr-un fenomen complex de
    < > care a fost destul de bine descris de STENDHAL
    (in lucrarea sa celebra “DESPRE DRAGOSTE”) si este analizat acolo
    ca un proces de fixare progresiva pe care ni-l genereaza
    comunicarea si identificarea inefabil empatica cu o anumita
    fiinta umana de sex opus care ne completeaza (intregeste) si ne
    polarizeaza pe multiple nivele ale fiintei noastre, facindu-ne sa
    ne descoperim mult mai unificati si armoniosi. STENDHAL opune
    aceasta dragoste intensa, durabila, profund transfiguratoare si
    adevarata amorurilor bruste, frenetice si fulgeratoare (< >) care, prin angrenarea unor polarizari efemere, partiale
    sau lipsite de o anumita profunzime si complexitate, sunt cel mai
    adesea predispuse sa dispara la fel de repede cum au aparut
    deoarece fie de o parte, fie chiar de ambele parti, lipseste
    sustinerea afectiva si transfigurarea care face posibila
    aprofundarea in timp a fuziunii amoroase pe multiplele niveluri
    realizata in cuplu.
    Din punct de vedere moral, asa cum am mai spus, amorul este
    definit de catre yoghini ca fiind un sentiment euforic sublim si
    profund transfigurator care este opus egoismului. Iubirea
    adevarata este, prin urmare, o modalitate foarte simpla de
    depasire sau transcendere a egoismului. Intelegind profund acest
    aspect prin trairea directa, intensa, spontana si libera a
    iubirii adevarate putem sa intelegem mult mai bine cuvintele
    divine, esentiale ale lui IISUS pe care, paradoxal, foarte putini
    crestini le mai pun astazi in practica: “IUBESTE PE APROAPELE TAU
    CA PE TINE INSUTI”. Genialul scriitor TOLSTOI spune: “ADEVARATA
    IUBIRE ARE TOTDEAUNA DREPT BAZA RENUNTAREA LA PROPRIUL BINE
    INDIVIDUAL”.
    Marii sfinti crestini vad in iubire izvorul virtutii divine
    supreme, care este < >. Problema filosofica pentru
    yoghini este de a sti daca iubirea poate sa fie o modalitate
    adevarata de cunoastere. Privind din acest punct de vedere, ei
    considera ca iubirea este un mijloc rapid de cunoastere
    (filosoful SPINOZA scrie: “IUBIREA INTELECTUALA DE DUMNEZEU SE
    NASTE DIN CEL DE AL TREILEA FEL DE CUNOASTERE”) si resping ca
    aberanta ideea lui DESCARTES ca iubirea nu ar fi decit o orbire a
    mintii (DESCARTES: “Iubirea este o pasiune care poate sa fie
    excitata intens in noi fara ca sa ne dam seama absolut deloc daca
    obiectul sau fiinta umana care o cauzeaza este buna sau rea”).

    INCREDEREA IN SINE este un sentiment binefacator de
    siguranta, determinat de cunoasterea posibilitatilor si valorii
    propriei persoane sau ale altora care, datorita proceselor de
    REZONANTA pe care le determina (in MICROCOSMOSUL fiintei umane)
    cu energii subtile, binefacatoare din MACROCOSMOS poate genera
    indrazneala, forta, inspiratie, decizie si reusita in actiune.
    Increderea DEPLINA in sine este rezultatul interiorizarii unei
    suite de relatii, modele, experiente (reusite sau evocate ferm,
    cu putere), in primul rind, a relatiei cu autoritatea unui model
    a carui valoare este unanim recunoscuta. Ea implica, de asemenea,
    conditii de valorizare specifica si de exercitare a aptitudinilor
    personale.
    Increderea FANTASMAGORICA in sine excesiva sau nejustificata
    este fondata pe supraaprecierea propriei persoane (deseori
    compensatorie, generata de sentimente de inferioritate, avind
    caracter inconstient), putind determina un mod de comportare
    deseori neadecvat imprejurarilor. Increderea in altii se bazeaza
    pe buna lor cunoastere profunda, obiectiva si empatica, urmata de
    lipsa indoielii asupra cinstei, bunei credinte si sinceritatii
    acestora, constituind una dintre premisele unei comunicari
    interumane calitativ superioare (in cadrul unui grup, intre
    iubiti, intre soti, in relatia ghid spiritual – aspirant YOGA).
    Increderea creatoare in ceilalti implica o relatie interpersonala
    intre cel care acorda si cel caruia i se acorda increderea.
    Acordarea increderii depinde de factorii psiho-mentali
    cognitivi si afectivi (EMPATICI) care orienteaza alegerea, ca si
    de domeniul pentru care ea se manifesta. Ea vizeaza anumite
    caracteristici reale sau DOAR presupuse ale unei persoane (se
    poate avea incredere in discretia unei persoane, dar nu si in
    capacitatea ei de a rezolva o problema practica, de exemplu).
    Capacitatea de a acorda incredere poate suferi distorsiuni
    datorate ambilor factori – cognitiv si afectiv. Incapacitatea de
    a acorda incredere, suspiciunea generalizata fata de oameni
    reflecta totdeauna ecoul unor distorsiuni afective profunde.
    Pentru fiinta umana careia i se acorda incredere, atitudinea
    de incredere a unei persoane investite cu un anumit statut poate
    reprezenta:
    -confirmarea valorii proprii deja cunoscute;
    -aport narcisic necesar pentru dezvoltarea personala (utilizata
    in acest sens in pedagogie si in tehnicile de reeducare);
    -recistigarea increderii in sine la persoane imature, labile, la
    care constiinta valorii personale este mai mereu direct
    dependenta de mediu.
    Pierderea increderii in oameni, caracteristica mizantropiei,
    reprezinta o reactie neadaptativa extrema, consecutiva unor
    succesive frustrari particulare.
    Pierderea increderii cuiva, a unei persoane semnificative
    pentru individ, poate genera stari anxios-depresive intense,
    punind sub semnul intrebarii intreaga sa valoare personala
    (aceasta este valabil mai ales la personalitatile imature
    afectiv).
    Credulitatea excesiva care pune in evidenta NAIVITATEA si
    autohalucinarea reprezinta “o forma patologica” sau o varianta
    imatura a increderii, care exprima gradul de dependenta fata de
    anturaj, necesitatea de securizare si afectiune. Spre deosebire
    de oligofrenie, unde excesiva incredere in ceilalti este
    “constitutionala”, am putea spune, in sindromul demential, ea
    poate fi deseori secundara deteriorarii capacitatii de a
    discerne. In paranoia, excesul de incredere in propria persoana
    are la origine schimbarea raportului Eului cu lumea, in sensul
    unei expansiuni delirante. Iau astfel nastere idei delirante de
    grandoare, erotomanice, metafizice, de inventie, de reforma etc.
    Lipsa de incredere in ceilalti, specifica paranoicului, se
    traduce in temele delirante de gelozie, de interpretare, de
    persecutie etc.
    O forma particulara a credulitatii exagerate apare in
    delirul indus (folie … deux), in care increderea fata de o
    persoana apropiata (care domina afectiv si intelectual subiectul
    indus) se manifesta patologic, uneori in contrast cu lipsa de
    incredere fata de ceilalti.

    INTELEPCIUNE (cf. lat. intellectio “sens real,
    semnificatie”) = stare suprema de echilibru interior (psihic,
    mental, spiritual) de seninatate beatifica si impacare cu sine,
    de revelare a spiritului nemuritor (ATMAN), de concordanta
    deplina intre gind si fapta, la care ajunge o fiinta umana cu
    SAHASRARA perfect dinamizata. La starea suprema de intelepciune
    divina se ajunge printr-o bogata experienta spirituala, adincita
    prin reflexie si accelerata considerabil prin practica
    consecventa si corecta a treptelor superioare ale sistemului
    YOGA.
    Intelepciunea presupune, deopotriva, o conceptie generala,
    armonios integrata prin intuitie, asupra lumii, asupra omului,
    asupra pozitiei sale in univers si asupra realitatii existentei
    lui DUMNEZEU. Ea implica de asemenea o cunoastere a valorilor
    morale de bine divin, adevar ultim, frumusete perfecta, puritate
    sufleteasca, dragoste, respect pentru sine si pentru oameni,
    iubirea neconditionata a lui DUMNEZEU, precum si o credinta de
    nezdruncinat in acord cu aceste principii si valori.
    Intelepciunea este o expresie a cunoasterii profunde si dominarii
    depline de sine, a unei permanente calauziri in viata dupa
    principiile divine, universal valabile ce nu contrazic bunul simt
    si inteligenta creatoare. Intelepciunea adevarata reflecta
    respectul deplin al legilor naturii asa cum acestea au fost
    create de intelepciunea perfecta a lui DUMNEZEU.
    “Omul intelept – spune unul dintre profundele proverbe
    rominesti – face numai ceea ce se poate (respecta permanent
    legile divine) si nu orice din tot ceea ce el vrea”. Inteleptul
    se straduieste neobosit sa-si apropie toate marile valori
    universal valabile, divine care au fost revelate de activitatea
    spirituala a intregii omeniri in decursul evolutiei acesteia,
    timp de milenii. El intelege, la unison cu vointa divina, sa
    aduca o contributie efectiva, in masura propriilor sale puteri,
    extraordinar de mari (atunci cind a atins starea de intelepciune)
    la propasirea spirituala si morala a omenirii prin actiuni, opere
    sau invataturi (ce manifesta si reflecta armonia, inteligenta
    suprema DIVINA), impartasite celorlalti oameni si, mai ales, prin
    educarea copiilor, in spiritul si respectul marilor valori
    DIVINE; inteleptul este sever cu sine si ingaduitor ori plin de
    dragoste cu ceilalti atunci cind acestia merita; el isi
    construieste viata treptat, punindu-si mai mereu de acord
    experienta sa bogata de viata si rodul meditatiilor sale profunde
    cu invataturile si revelatiile primite atit de la DUMNEZEU cit si
    de la ceilalti oameni de la care el invata direct sau afla prin
    operele acestora; inteleptul considera ca ADEVARUL ULTIM ESTE
    TOTUL si de aceea nu se statorniceste intr-o formula rigida si
    definitiva de viata, el este ca un copil, in fiecare moment
    primitor de noi invataminte de la toti si toate care il
    inconjoara, fiind oricind gata sa se corecteze pe sine in caz de
    greseala, sub indemn propriu sau strain; el uneste statornicia
    deplina a unei pozitii spirituale si morale, cu receptivitatea la
    noi valori autentice, divine; el isi cunoaste plin de detasare
    adevarata pozitie fata de sine si fata de ceilalti, ferindu-se
    totdeauna de orgoliu sau de o teatrala umilinta.
    Intelepciunea, rod al unei cunoasteri superioare, ultime si
    generale asupra lumii, inspirate de DUMNEZEU, conduce totdeauna
    la actiuni benefice, la conduita practica armonioasa, divin
    integrata si, in acelasi timp, face cu putinta explicatia si
    intemeierea acestei conduite, dupa principiile DIVINE.
    Intelepciunea exclude, in aceeasi masura, izolarea fara un rost
    TEMEINIC de oameni si sihastria, situarea excentrica in afara
    vietii comunitatii, dar si sociabilitatea superficiala, facila.
    Intelepciunea implica, prin urmare, raporturi sincere si corecte,
    de prietenie afectuoasa si dragoste detasata de interese si
    egoism fata de oameni ce se moduleaza firesc dupa gradul de
    intimitate personala, excluzind, cu exceptia situatiilor care o
    impun, vorbirea rece, taioasa, dar si o familiaritate excesiva.
    Inteleasa ca o atitudine generala de daruire fata de viata
    superioara, fata de divin, intelepciune este o stare profund
    integrata si transfiguratoare. Intelepciunea, chiar daca nu
    presupune un cod rigid de prescriptii de conduita, impune totusi
    un intreg sir de comportari practice armonioase, divine,
    superioare, fiind dublata de actiuni binefacatoare concrete, care
    sunt, inainte de toate, destinate sa pastreze echilibrul vital,
    sufletesc, mental si spiritual, permitindu-ne sa raminem mai
    mereu intr-o euforica seninatate si impacare cu sine, ce atrage
    adeseori in mod spontan instalarea divinei fericiri nepieritoare
    (EXTAZ) (stare caracteristica in cazul atingerii intelepciunii).
    Toate marile cai spirituale ale umanitatii, printre care un rol
    de cinste il are YOGA, au continut, au exprimat sau au condus, pe
    acei care au stiut sa le inteleaga si inainte de toate sa le
    aplice corect, practic, la intelepciune.
    Religiile, YOGA, principiile divine de morala practica,
    filosofiile autentice, marile creatii nepieritoare, geniale,
    literare si artistice, conceptiile stiintifice, obiective,
    generale asupra lui DUMNEZEU, lumii, vietii si omului, au
    alcatuit indemnuri directe sau indirecte la intelepciune, uneori
    ele fiind mai mult sau mai putin o formulare explicita a unei
    anumite intelepciuni. Nu vom cita, aici, pentru a ilustra acesta
    notiune sau pentru a o fundamenta teoretic nici un nume si nici
    un titlu de opera: orice indicatie ar fi de altfel limitativa; ar
    trebui sa ne referim, in acesta privinta, la spiritualitatea
    umana, inteleasa in intregul ei, rod al activitatii spirituale si
    divine a tuturor popoarelor si a tuturor epocilor.
    Intelepciunea, atunci cind este o calitate innascuta, fiind
    deja dobindita prin eforturile perseverente realizate de spiritul
    ce s-a incarnat, in alte existente (exemplu practica YOGA
    incununata de succes (atingerea celor mai inalte trepte
    spirituale) in alta viata) este un dat cu care unele fiinte umane
    se nasc; in alte cazuri, intelepciunea este rezultatul unei
    experiente personale si spirituale atinse prin practica
    perseverenta YOGA, in continua desfasurare si implinire.
    Intelepciunea este capacitatea net superioara de intelegere si
    judecare a lucrurilor si aspectelor existente, implicind o
    cunoastere esentiala adinca a realitatii, experienta spirituala
    bogata, masura, echilibru deplin intre dorinta si posibilitate,
    cunoasterea lui DUMNEZEU din care izvoraste seninatatea
    sufleteasca euforica si impacarea cu sine si cu lumea,
    inteligenta urmata de bun simt in conduita si in aprecierea
    justa, obiectiva a evenimentelor si a realitatii.
    Intelepciunea se dobindeste in urma unor bogate experiente
    spirituale (accesibile cu usurinta prin realizarea diferitelor
    tehnici YOGA) si se opune exceselor de orice fel. Intelepciunea
    presupune cunoasterea profunda de sine si cunoasterea lui
    DUMNEZEU si a lumii, o filosofie autentica practic-actionala, dar
    si dominarea insotita de transformarea de sine, ca mijloc de
    dominare si transformare creatoare a lumii inconjuratoare, de
    impulsionare creatoare a celor cu care inteleptul vine in
    contact.
    Prin practica YOGA corect si perseverent realizata,
    intelepciunea nu mai este apanajul doar al persoanelor de virste
    mai avansate care cunosc cu anticipatie consecintele diverselor
    acte si poseda un simt extraordinar al relativitatii. Unii spun:
    “Viata te intelepteste” dar cu toate acestea si la tinerii
    yoghini este posibila dezvoltarea intelepciunii dupa felul cum
    stiu sa invete foarte mult atit din experienta lor spirituala cit
    si din aceea a altora, dupa modul in care ei ajung sa aprecieze
    faptele intr-o perspectiva armonios divina, complex-superioara,
    corelata si intuitiv-rationala.
    Intelepciunea este o virtute esentiala in acelasi timp
    gnoseologica si morala, implicata in finalitatea insasi a
    sistemului YOGA, care reuneste revelarea launtrica a existentei
    lui DUMNEZEU, cunoasterea teoretica a legilor fundamentale ale
    MACROCOSMOSULUI (care exprima inteligenta perfecta, reflectata in
    mod armonios de DUMNEZEU in manifestare) si infaptuirea oricarei
    actiuni, corespunzator cu acesta treapta superioara atinsa. In
    antichitate, conceptul de intelepciune desemna “echilibrul”
    deplin al personalitatii, cumpatarea in toate, stapinirea
    perfecta si sublimarea pasiunilor in avantajul cunoasterii
    superioare, rationale, impacarea omului cu lumea, seninatatea
    euforica spirituala, trairea deplina, la unison cu vointa lui
    DUMNEZEU in manifestare. Stoicii si epicureicii o defineau ca
    absenta a suferintei, a pasiunii josnice (“aponia”, “apathia”)
    sau ca absenta a nelinistii, a emotiei negative (“ataraxia”),
    “adiforia” etc.
    Intelepciunea a fost idealul suprem nu numai al sistemului
    YOGA dar si al oricarei filosofii prin excelenta superioara si
    contemplativa, intemeiate pe ideea antinomiei critice spirit,
    suflet-corp si pe principiul autoperfectionarii depline, gratie
    revelatiilor divine, a fiintei umane, ca unica modalitate a
    acesteia de a se depasi pe sine. Idealul intelepciunii a avut o
    vadita incarcatura laica intrucit preconiza realizarea fericirii
    si nemuririi spirituale a omului aici si acum si nu in spiritul
    transcendentalismului religios. Sensul originar al conceptului s-
    a perimat cu exceptia sistemului YOGA si intelepciunea are astazi
    tot atitea ipostaze cite filosofii exista. Idealul intelepciunii,
    in acceptiunea YOGHINA a termenului este: imbinarea continua, vie
    si creatoare a teoriei superioare, divine cu practica;
    intelegerea necesitatii concret supreme si, pe aceasta baza,
    realizarea creatiei ideale constiente; participarea la
    infaptuirea idealului eliberarii spirituale a fiecarei fiinte
    umane prin eliberarea tuturor si al eliberarii spirituale a
    tuturor prin eliberarea spirituala a fiecaruia; depasirea
    limitelor de tot felul si a conditionarilor obiective si
    subiective frenatoare ale progresului prin efortul unit al
    inteleptilor si prin efortul individual de autoperfectionare si
    desavirsire, pentru asigurarea saltului de la omul egoist,
    meschin si marginit la omul pe deplin integrat in DIVIN si
    desavirsit.
    In concluzie, putem spune ca intelepciunea este o calitate
    si in acelasi timp o capacitate esentiala a fiintei umane,
    rezultate din integrarea armonioasa a unor experiente spirituale
    bogate a unei reflectari clare, profunde si superioare a lumii, a
    lui DUMNEZEU, sub majoritatea aspectelor sale materiale si
    spirituale. Intelepciunea presupune o echilibrare deplina a
    dorintelor cu posibilitatile proprii. Ea se dezvolta in urma unui
    proces profund de autocunoastere, determinind aprecierea
    obiectiva a lumii nu doar prin judecati de valoare afirmative sau
    negative, ci si prin judecati ipotetice. In cazul celui intelept
    nu este niciodata vorba de o resemnare sau de o complacere in
    inertie a individului, ci de un mod net superior, dobindit de
    cunoastere si transformare a realitatii ca atare, ce se bazeaza
    in special pe cunoasterea cauzelor care provoaca un eveniment, o
    situatie sau pe intuirea obiectiva a motivelor care determina o
    anumita conduita sau alegere.
    Intelepciunea presupune un stil existential armonios si
    integrat care nu se raporteaza la exigentele imediate si nu
    valorifica, in primul rind, aceste exigente; presupune, de
    asemenea, umor, detasare, simtul relativitatii evenimentelor
    traite (Jung, de exemplu, vorbeste despre arhetipul Marelui
    Intelept). Marii intelepti sunt in general inzestrati cu certe
    insusiri extraordinare si transumane. Intelepciunea, ca atribut
    al desavirsirii spirituale a fiintei umane poate fi atinsa prin
    practica perseverenta YOGA. Opusul starii de intelepciune este
    starea de PROSTIE sau IGNORANTA. In timp ce starea de intelpciune
    genereaza fericire si armonie, prostia da nastere suferintei si
    dezechilibrului. Marele intelept BUDDHA spunea, intr-o comparatie
    foarte sugestiva, ca asa cum la un car cu patru roti primele doua
    roti din fata pot fi considerate, analogic vorbind, ca fiind
    ignoranta, celelalte doua roti care vin imediat dupa aceea in
    spate reprezinta suferinta care urmeaza dupa aceea. Prin urmare,
    starea de ignoranta (prostie) este intotdeauna, mai devreme sau
    mai tirziu, urmata de stari de suferinta sau durere
    proportionale.

    ILUMINARE: in absenta unui termen rominesc mai adecvat, acest cuvint
    permite sa fie tradusa notiunea sanskrita de bodhi (“trezire spirituala”)
    care corespunde cuvintului satori (sau kensho) in limba japoneza. Acest
    fenomen de natura spirituala nu are absolut nici o legatura cu vreo
    experienta optica legata de lumina. In cazul unei experiente autentice de
    iluminare spirituala, prin acest cuvint se exprima clipa extraordinara in
    care fiinta umana devine in mod pregnant constienta de vidul divin beatific
    care este ea insasi (in calitate de microcosmos) intocmai precum intregul
    univers (macrocosmosul in care ea se afla).
    Aceasta traire fundamentala este singura care ii permite fiintei sa
    realizeze instantaneu si sa inteleaga adevarata natura divina a oricarei
    fiinte, lucru dau fenomen. Ideea de “iluminare” fiind adeseori confundata cu
    notiunea de “fenomen luminos”, uneori felurite manifestari luminoase
    (fosfene) fiind in mod eronat considerate drept “iluminari”, s-a ajuns sa se
    prefere in majoritatea cazurilor termenul de “trezire spirituala”, care este
    mult mai aproape de adevar. Divinul “vid beatific” de care devenim in mod
    fulgerator constienti in acele clipe nu este, asa cum s-ar putea crede, vidul
    neantului, ci al insesizabilului, al imposibilitatii de a prinde si cuprinde
    complet, prin gindire ca si prin senzatii, infinitatea inefabila care este
    brusc descoperita dincolo de fiinta si de nefiinta. Acest vid beatific nu
    este un obiect precis pe care fiinta umana sa-l poata intelege, decit cu
    conditia de a-si depasi intr-o anumita masura limitele ego-ului, fuzionind ea
    insasi cu acest vid datorita transformarii sale in acesta.
    Cu toate ca iluminarea spirituala este prin natura sa o stare identica
    intotdeauna cu ea insasi, exista totusi grade sau trepte diferite de
    iluminare. Daca fenomenul iluminarii este analogic comparat cu un zid pe care
    vrem sa-l traversam, aceasta operatie de patrundere “dincolo” se poate
    efectua printr-o minuscula gaura sau chiar pulverizind in totalitate
    obstacolul, asa cum avem cazul iluminarii perfecte a lui Buddha; intre aceste
    doua extreme se pot gasi toate gradele de intensitate posibila in ceea ce
    priveste iluminarea.
    Diferentele de claritate si de precizie, in viziunea care poate sa
    rezulte atunci sunt enorme, cu toate ca obiectul viziunii este acelasi in
    toate cazurile posibile. Acest exemplu ne permite sa ne explicam si sa
    intelegem mai usor cum si in ce mod pot sa intervina aceste diferente de grad
    (de iluminare), iar el face totodata sa rezulte eroarea reprezentarii pentru
    noi a realitatii misterioase a iluminarii intocmai ca pe un obiect care ar
    putea fi perceput de catre un subiect exterior. Acest exemplu poate trezi de
    asemenea in noi impresia falsa a unei separari intre lumea iluminarii, a
    absolutului si lumea fenomenelor, ceea ce in realitate nu este cazul sa
    gindim vreodata. Autentica iluminare ne arata intotdeauna ca Absolutul si
    relativul nu fac decit Unul. In acele momente fundamentale, pentru cel
    iluminat ego-ul este depasit si, murind, dispare instantaneu in faza
    iluminarii profunde. Cunoscind perfect ceea ce se intimpla atunci, un text
    stravechi al intelepciunii zen spune: “Acela care gratie iluminarii moare
    inainte sa moara, nu mai moare niciodata chiar dupa ce moare.” Consecinta
    sublima a acestei aparente anihilari, a acestei “mari morti”, este “marea
    viata nemuritoare”, o viata in divin plina de pace, beatitudine si deplina
    libertate.

    IMAGINATIE: proces psihic secundar, solidar si analog cu gindirea, de
    operare cu imagini mintale, de combinare sau constructie imagistica purtind
    asupra realului, posibilului, viitorului si tinzind spre producerea noului in
    forma unor reconstituiri intuitive, a unor tablouri “mintale”, planuri
    iconice (vizuale) sau proiecte. Yoga o caracterizeaza ca “facultatea de a
    reprezenta in mod viu obiectele sau facultatea de a inventa, de a concepe”.
    Psihologii definesc imaginatia ca “proprietatea pe care o au imaginile de a
    se asambla in combinatii noi”. In conceptia yoga, imaginatia nu se refera
    doar la actul elementar al reprezentarii reproductive, deci la fixarea si
    evocarea vie a unei experiente in forma imaginilor, ci este delimitata ca
    proces si produs al restructurarii experientei, al depasirii ei prin imagini
    noi ce nu apartin memoriei, desi intotdeauna intr-o mare masura memoria este
    rezervorul imaginatiei. Chiar atunci cind imaginatia reconstituie un real, pe
    baza unor descrieri verbale sau a altor indicatori indirecti, ea nu se
    confunda cu amintirea concreta intrucit nu rezulta dintr-o perceptie ci este
    o reconstructie, noua cel putin pentru subiect. Prin imaginatie, noi
    abandonam cursul ordinar al lucrurilor. A percepe si a imagina sunt tot asa
    de antitetice ca prezenta si absenta. Prin “dinamism evocator” si prin faptul
    ca urzeala imagistica, la care se ajunge, nu este traita ca un eveniment ce
    face parte din experienta subiectului, constructiile de imaginatie se
    deosebesc de amintiri. Acestea sunt intotdeauna retrospective, pe cind
    compozitiile imaginatiei sunt prospective sau atemporale. Imaginatia este, in
    acest sens, al depasirii realului, sinonima cu fantezia. In actul creator,
    imaginatia si inteligenta se coreleaza strins. Tantra Yoga considera ca
    fantezia serveste la extinderea si completarea realului deoarece ofera noi
    contacte prin trezirea si amplificarea rezonantei cu anumite lumi paralele
    subtile. Originea imaginatiei rezida in diferitele activitati din care se
    extrag scheme transformative, ce vor sluji mintii pentru a transforma datele
    experientei sub impulsul unor dorinte si in raport cu un scop. Capacitatea de
    a construi mai intii in minte si a transpune apoi in practica este un atribut
    specific uman. La acest nivel, al “operarii cu imagini”, imaginatia se
    dezvolta ca o forma aparte a inteligentei, depinzind de interiorizarea
    actiunilor materiale, de constituirea gruparilor si grupurilor operationale,
    de implicarea unor operatori care pot avea functia de “vehiculatori” ai
    imaginilor, raminind insa disimulati, in “spatele” lor si nu evidenti ca in
    cazul gindirii abstracte. Exista o gindire concreta, prin imagini figurale,
    dotate cu valente conceptuale. S-a adoptat denumirea de imaginatie
    conceptuala pentru o formatiune cu o evolutie inversa celei ce este denumita
    “concept figural”. Aceasta tendinta de identificare a ideii si imaginii nu se
    poate insa implini decit in cazul cunoasterii lor si relatiilor geometrice.
    In rest, imaginea ca formatiune continua si compacta, structurata spatial,
    ramine deosebita de ideea abstracta. Nu este insa posibila decit in faze
    foarte inalte de yoga o gindire care sa nu implice imagini extrase din
    experienta senzoriala sau derivate din constructii abstracte, ca ilustrari,
    concretizari ale acestora.
    Functia principala a imaginatiei este “prepararea viitorului”. In
    perceptie, obiectul este “intilnit” de constiinta, pe cind in imaginatie,
    constiinta este aceea care isi “da un obiect”. Aceasta constructie a
    irealului printr-un real mintal cvasiconcret implica colaborarea psihicului
    in totalitatea sa si are ca ax generator interactiunea dintre afectiv si
    cognitiv. In aceasta privinta, cea mai importanta particularitate este
    izomorfismul, concordanta, congruenta dintre dinamica afectiva si urzeala
    imaginativa sau mai bine zis continutul imaginat. Ne explicam aceasta
    corespondenta sau echivalenta prin aceea ca in imaginatie se exprima nu numai
    segmentul energizor, ci si segmentul directional al motivelor. Interesele isi
    recruteaza perpetuu, imaginativ, obiectele lor. Constructele imaginate sunt
    de cele mai multe ori propriomotivate. Starile de expectanta genereaza
    imagini corespunzatoare. In plan imaginativ apar si genereaza rezonante
    specifice obiectele si evenimentele corespunzatoare dorintei, sperantei,
    invidiei, dragostei, urii, geloziei, fricii, grijii, recunostintei sau
    razbunarii, multumirii sau nemultumirii, placerii sau neplacerii, succesului
    sau insuccesului. Socurile emotionale pot genera fantasme, viziuni
    cvasionirice si cvasihalucinatorii. S-a constatat si o corespondenta de
    ritmuri intre imaginatie si afectivitate: faza de exaltare a sentimentului
    corespunde fazei de imaginatie constructiva, faza de depresiune emotiva –
    fazei de imaginatie destructiva si disociativa.
    In legatura cu imaginatia sunt de amintit: fantezia, inteleasa ca
    realizare imaginara a dorintelor frustrate; sublimarea, ca satisfacere
    superioara a dorintelor inferioare prin proiectarea si efectuarea altor
    activitati, elevate, de o cu totul alta natura. Sublimarea este deseori
    invocata pentru a explica imaginatia creatoare in orice domeniu de arta,
    stiinta, organizare, presupunind fara demonstratii ca orice creatie isi are
    un prim movens in pulsiuni bazale ce au fost deplasate si convertite in
    energie sublima, simbolizindu-se intr-un alt mod. Incercarile de a explica in
    yoga expansiunea imaginatiei creatoare intr-un domeniu, prin sublimare sau
    prin necesitatea compensarii si supracompensarii complexelor de inferioritate
    ramine foarte convingatoare. Reusita este de asemenea relevarea de catre yoga
    a imaginii ideale despre sine si in genere a modelului ideal in care
    imaginatia isi dezvaluie odata cu capacitatea de selectie si asimilare
    valorica si pe aceea de reglare a personalitatii in ordinea autodevenirii si
    autodepasirii.

    INDIVIDUALITATE: caracter global sau ansamblu de caractere si aspecte
    specifice prin intermediul carora o anumita fiinta umana difera sau se
    distinge in mod evident de altele. Orice fiinta umana vie este o
    individualitate ce vibreaza la unison, intr-o maniera caracteristica cu
    anumite energii subtile si nivele vibratile din macrocosmos. Microcosmosul
    fiecarei fiinte umane prezinta o individualitate aparte deoarece el reflecta
    (prin trezirea si activarea anumitor focare de rezonanta si corespondenta
    specifice lui) si manifesta prin rezonanta numai anumite aspecte si energii
    din Macrocosmos (celelalte existind in stare latenta in microcosmosul acelei
    fiinte dar ele putind fi deja active si dinamizate diferit in microcosmosul
    altor fiinte umane). Individualitatea este deci caracteristica sau ansamblul
    de caracteristici ale unui individ uman care difera in mod specific de un
    altul nu numai in mod numeric, ci mai ales prin caracteristicile si
    constitutia sa. Individualitatea exprima originalitatea si particularitatile
    unei anumite fiinte umane. Pentru yoghini, individualitatea unei fiinte umane
    pune in evidenta anumite procese intense, predominante, de rezonanta si
    combinarea inefabila a energiilor (destul de puternice) vehiculate care fac
    ca acea fiinta umana sa aiba cava aparte. Din acest punct de vedere, care
    scapa insa intelegerii comune, auzim adeseori vorbindu-se despre
    “individualitatea fascinanta a unui artist” sau despre “stilul unei puternice
    individualitati”.
    Fiind caracteristica acelei fiinte umane care constituie un individ,
    individualitatea este deci ansamblul de proprietati somatice, psihice si
    mentale (care rezulta prin rezonante specifice cu anumite energii subtile din
    Univers) care prezinta o structura specifica, singulara, prin care respectiva
    fiinta umana se deosebeste de celelalte. In conceptia yoghina,
    individualitatea poate fi identificata cu persoana, dar nu cu personalitatea.
    Individualitatea umana nu poate fi redusa doar la infrastructura biologica,
    la organism, intrucit ca fiinta complexa nu poate fi conceputa doar biologic.

    IUBIRE: iubirea adevarata este un sentiment inefabil, coplesitor si
    divin care face cu putinta pentru acela (sau aceea) care o traieste plenar sa
    resimta o inefabila dilatare euforica a fiintei sale si totodata a cimpului
    constiintei de la finit la infinit. Ceea ce caracterizeaza in mod fundamental
    iubirea adevarata este faptul ca permanent ea este opusul egoismului. Iubirea
    este simtita intens de fiintele umane sub forma unui sentiment unificator,
    profund euforic, coplesitor, nuantat, moral-estetic funciar.
    Iubirea se manifesta mai ales prin aspiratia sublima, dezinteresata,
    profund transfiguratoare si patrunsa de abnegatie catre obiectul sau: o
    fiinta umana de sex opus care ne atrage, o anumita persoana asupra careia
    resimtim spontan imboldul sa ne rvarsam in mod detasat afectiunea sau chiar o
    colectivitate, o idee ori o valoare, o activitate. Nasterea, persistenta si
    dezvoltarea acestui sentiment profund unificator, euforic, care in esenta sa
    este divin si beatific si dezvoltarea acestui sentiment atunci cind el se
    manifesta divers nuantat, de la o fiinta umana la alta in sfera sa
    individuala (care este aproape unica, fiind diferita de la un om la altul)
    este intim legata de formarea si cristalizarea personalitatii.
    Iubirea dintre sexe vizeaza, prin transfigurare amoroasa profunda si
    adoratie, fuziunea complementara inefabil unificatoare pe toate planurile
    (inclusiv cel fiziv-sexual) cu o anumita fiinta umana care se afla in
    plenitudinea sa fizica, vitala, psihica, morala si intelectuala care apare
    aceluia sau aceleia care o iubeste intens, in frumusetea individualitatii
    sale unice si irepetabile, fiind tocmai din aceasta cauza (pentru acela sau
    aceea care iubeste) generatoare de o imensa fericire, autentica numai in
    aceasta calitate. Natura si rolul urias indeplinit permanent de iubire,
    atunci cind aceasta este intens si cu adevarat liber manifestata in viata
    oamenilor, au primit in decursul timpului interpretari variate. Una dintre
    cele mai stravechi interpretari ale iubirii este aceea mitologica-
    cosmologica, in care iubirea apare ca o nesfirsita forta euforica,
    transfiguratoare, sublima, divina, cosmica, grandioasa, generatoare a tot
    ceea ce este frumos, minunat si infinit creatoare (de exemplu erosul
    regenerator al orficilor, principiul organizator divin al universului la
    Empedocle, entuziasmul eroic la G. Bruno, principiul unificator divin al
    cerescului si al teluricului, al finitului si infinitului in romantismul
    german; aspectul polarizant, complementar si unificator al fortei subtile a
    Soarelui (masculinul) si al fortei subtile a Lunii (femininul) care este
    puterea motrice si diriguitoare a manifestarii si a evolutiei in yoga).
    Distingind genuri diferite ale iubirii si considerind-o pe cea profund
    transfiguratoare si spirituala (pura, inaltatoare, divina) ca net superioara,
    numerosi ginditori i-au atribuit virtuti cognitive fundamentale (de exemplu
    cunoasterea frumosului ideal ca atare, identificarea extatica a iubirii si
    cunoasterii la Platon, accederea catre culmile extatice ale lumii
    inteligibile, beatitudinea iubirii divine la M. Ficino, libertatea interioara
    deplina izvorita din cunoasterea intuitiv-rationala, “amor dei
    intellectualis” la Spinoza, penetrarea, datorita unei inefabile rezonante
    interioare cu continutul ideal sau absorbirea in noi, datorita fuziunii
    depline si a identificarii perfecte (in care cunoasterea, obiectul sau fiinta
    ce este cunoscuta si cunoasterea care rezida sunt una) a lucrului (sau a
    fiintei umane) cunoscute ca intr-o contopire erotica la F. Schlegel).
    Yoghinii au considerat totdeauna sentimentul iubirii ca fiind
    extraordinar de important si l-au caracterizat adeseori drept un esential
    criteriu valoric sui-generis al gradului de umanizare si elevare a
    comportamentului natural al omului, o masura a faptului ca in insasi fiinta
    sa macrocosmica cea mai intim individuala, cel care iubeste poate totodata sa
    devina, datorita iubirii, o fiinta dilatata in infinit, macrocosmica,
    unificata si divina.
    Privind lucrurile din punct de vedere psihic, putem spune ca iubirea sau
    amorul se formeaza printr-un fenomen complex de “cristalizare” care a fost
    destul de bine descris de Stendhal (in lucrarea sa “Despre dragoste”) si este
    analizat acolo ca un proces de fixare progresiva pe care ni-l genereaza
    comunicarea si identificarea inefabil empatica cu o anumita fiinta umana de
    sex opus care ne completeaza si ne polarizeaza pe multiple nivele ale fiintei
    noastre, facindu-ne sa ne descoperim mult mai unificati si mai armoniosi.
    Stendhal opune aceasta dragoste intensa, durabila, profund transfiguratoare
    si adevarata amorurilor bruste, frenetice si fulgeratoare care, prin
    angrenarea unor polarizari efemere, partiale si lipsite de o anumita
    profunzime si complexitate, sunt cel mai adesea predispuse sa dispara la fel
    de repede cum au aparut deoarece fie de o parte, fie chiar de ambele parti,
    lipseste sustinerea afectiva si transfigurarea care face posibila
    aprofundarea in timp a fuziunii amoroase pe multiple niveluri realizata in
    cuplu.
    Din punct de vedere moral, asa cum am mai spus, amorul este definit de
    catre yoghini ca fiind un sentiment euforic sublim si profund transfigurator
    care este opus egoismului. Iubirea adevarata este, prin urmare, o modalitate
    foarte simpla de depasire sau transcendere a egoismului. Intelegind profund
    acest aspect prin trairea directa, intensa, spontana si libera a iubirii
    adevarate putem sa intelegem mult mai bine cuvintele divine, esentiale ale
    lui Isus pe care, paradoxal, foarte putini crestini le mai pun astazi in
    practica: “Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Genialul scriitor
    Tolstoi spune: “Adevarata iubire are totdeauna drept baza renuntarea la
    propriul bine individual”.
    Marii sfinti crestini vad in iubire izvorul virtutii divine supreme,
    care este “compasiunea”. Problema filozofica pentru yoghini este de a sti
    daca iubirea poate sa fie o modalitate adevarata de cunoastere. Privind din
    acest punct de vedere, ei considera ca iubirea este un mijloc rapid de
    cunoastere (filozoful Spinoza scrie: “Iubirea intelectuala de Dumnezeu se
    naste din cel de al treilea fel de cunoastere”) si resping ca aberanta ideea
    lui Descartes ca iubirea nu ar fi decit o orbire a mintii.

    J

    JAH = nascut din
    JALA = apa
    JALANDHARA BANDHA = o tehnica foarte importanta in HATHA YOGA care
    consta in “contractia de inchidere a gitului”, care este realizata
    prin plasarea si mentinerea barbiei in adincitura de sub “marul lui
    Adam” imediat dupa inspiratie. Se spune ca ea impiedica scurgerea
    fluidului de ambrozie (AMRITA) in zona subtila a trunchiului.
    JANMA = nastere
    JAPA(MANTRA) = repetarea continua a unei MANTRA pentru a intra in
    rezonanta cu o anumita energie benefica subtila sau cu o sfera
    sublima de forta din MACROCOSMOS.
    JATI = fel de nastere; categorie, clasa sociala
    JATYANTARA = alta nastere
    JATYANTARA PARINAMA = rezultatul lui PRAKRITYAPURAT
    JAYANTE = se produc
    JAYAT = prin stapinirea
    JIVA = fiinta umana incarnata si prin urmare muritoare. Sinele
    incarnat se identifica astfel cu un corp fizic si cu o gindire.
    Devenit EGO, el isi creeaza iluzia unei dualitati si a unei
    cauzalitati si se inlantuie astfel in ciclul nasterii si mortii.
    JIVANMUKTA = “Eliberat in aceasta viata”. Fiinta umana care, cu
    toate ca traieste intr-un corp fizic, este complet eliberata de
    ignoranta (AVIDYA) si de MAYA.
    JIVATMA = ATMAN Sinele Suprem, etern, divin manifestindu-se sub
    forma unui Sine incarnat. El locuieste intr-un corp pe care il
    utilizeaza ca instrument cu toate ca stie ca in realitate el este
    si ramine totdeauna ATMAN.
    JNANA YOGA = forma de YOGA (YOGA cunoasterii), care implica nu
    numai o inteligenta foarte mare, ci si o stare de detasare
    spirituala dublata de o deplina renuntare la fructele tuturor
    actiunilor si, de asemeni, o mare puritate a gindirii.
    JNANA(M) = cunoastere (transcedentala) spirituala
    JNANASURYA = lumina cunoasterii
    JNANASYA = a cunoasterii
    JNANENDRIYAS = vezi INDRIYAS
    JNATAH = sunt cunoscute
    JNEYA = cognoscibil
    JUBUPSA = indiferenta
    JVALANAM = stralucire
    JYOTISMATI = luminos, plin de lumina
    JYOTISI = asupra luminii
    JYOTISMATI PRAVRITI = facultatea spirituala iluminatorie

    JAGAT = Universul, intreaga lume fenomenala.
    JAGRAT = una din cele patru AVASTHA. JAGRAT corespunde starii
    de constiinta numita adeseori veghe in care omul gindeste si
    actioneaza in mod obisnuit atunci cind a iesit din somn. Este
    starea comuna de constiinta care se serveste de inteligenta pentru
    a percepe si a aprecia lucrurile si aspectele exterioare; ea este
    o stare care se caracterizeaza printr-o extrovertire a simturilor
    si a gindurilor. Prin JAGRATA AVASTHA se intelege perceperea celor
    patru stari de constiinta: JAGRAT, SVAPNA (constiinta starii de
    somn sau onirica), SUSHUPTI (starea de somn profund fara vise) si
    TURIYA (literal “a patra” stare).
    JIVANMUKTA = “eliberat spiritual si mare intelept in viata”,
    fiinta extrem de evoluata spiritual care, desi a atins culmea
    desavirsirii, continua sa traiasca in corpul fizic (bucurindu-se
    total detasat, uneori de placerile si bucuriile transfigurate,
    esentializate ale acestei lumi sau a celorlalte lumi subtile
    (astrala, cauzala), desi isi mentine tot timpul constiinta
    identificata cu Sinele sau Etern ATMAN, mentinindu-se astfel in
    starea spirituala de Eliberare completa de lanturile ignorantei.
    KAMA = Dorinta senzuala, aspiratie, pofta sexuala. In RIG VEDA
    dorinta este prezenta ca fiind prima veleitate (pretentie) de
    manifestare a Absolutului: “Dorinta care a luat nastere in El este
    sursa constiintei, pe care sfintii si chiar inteleptii au
    descoperit-o in adincul inimii lor. Dorinta este forta care
    determina cautarile si ea este aceea care uneste Fiinta Absoluta
    (SUPREMUL DIVIN) cu lumea fenomenelor”.

    JIVA = VIATA, ceea ce este VIU. Corespunde in mare cu ceea
    ce este numit in YOGA psihic sau, asa cum spune MAHABHARATA
    (XII.180.30), cu “focul mental”. Acesta este de fapt eul
    individual si efemer (JIVA-ATMAN), spre deosebire de Sinele
    Nemuritor, divin si transcendent (PARAMA-ATMAN). LAGHU-YOGA-
    VASISHTHA (V.10.18) o numeste mintea (CITTA) care nu cunoaste
    Realitatea ultima (Divina) si care, prin urmare, este supusa
    suferintei. Conform scolilor vedantice, numeroasele euri
    individuale sunt de fapt un produs al iluziei. Multiplicitatea
    lor, ce provine din ignoranta spirituala (AVIDYA, AJNANA), nu
    permite cunoasterea adevarului ultim. Dupa eliberarea spirituala,
    aparenta diversitatii existentei se topeste complet si atunci
    apare singur Sinele nemuritor, divin, transcendent (ATMAN).
    In GORAKSHA-PADDHATI (II.35), un stravechi text de HATHA-
    YOGA, JIVA este comparat cu un taur care este “legat cu trei
    legaturi” si care “urla cu putere”. Afirmatia “legat cu trei
    legaturi” sugereaza experienta individuala care se confrunta cu
    cei trei constituenti primari ai naturii (GUNA-ele) (TAMAS,
    RAJAS, SATTVA). SHIVA PURANA (I.16.99) defineste JIVA ca fiind
    “ceea ce decade gradat incepind chiar din momentul nasterii” si
    ca fiind “ceea ce este nascut incurcat si ingenunchiat”. Din
    acelasi motiv, GHERANDA-SAMHITA (III.50) il compara cu un animal
    (PASHU), atit timp cit forta spirituala sau KUNDALINI-SHAKTI este
    inca adormita si netrezita in respectiva fiinta umana. KAULA-
    JNANA-NIRNAYA (VI.7) afirma la rindul sau ca individul este numit
    JIVA atit timp cit el locuieste in corpul fizic, identificindu-se
    in special cu acesta si devine supremul SHIVA dupa ce, gratie
    trezirii spirituale, este eliberat de legaturile cu corpul fizic.
    In momentul mortii, in general se spune ca JIVA pleaca prin
    crestetul capului (SAHASRARA) (in cazul yoghinului foarte
    avansat), sau prin alte orificii (de fapt CHAKRA) ale corpului
    (in cazul fiintelor umane neevoluate care nu sunt inca suficient
    de pregatite din punct de vedere spiritual pentru a atinge starea
    de eliberare suprema).
    Exista o relatie strinsa intre JIVA si forta subtila a
    vietii (PRANA) privita ca respiratie (prin intermediul careia pot
    fi captate suflurile vitale vehiculate de aer). Aceasta relatie a
    fost studiata cu multa atentie mai ales in HATHA-YOGA. Astfel, in
    GORAKSHA-PADDHATI (I.38) gasim urmatoarea SUTRA importanta: “La
    fel cum o minge lovita cu putere de un bat este instantaneu
    proiectata in sus, tot astfel (JIVA), de indata ce este lovit de
    PRANA si APANA nu mai poate ramine linistit. Sub influenta
    permanenta a lui PRANA si APANA psihicul se misca rapid cind in
    sus, cind in jos, cind catre calea din stinga (-), cind catre
    calea din dreapta (+) (sau, cu alte cuvinte, cind prin IDA (-),
    cind prin PINGALA (+) NADI) si, tocmai din cauza acestei miscari
    continue, el (JIVA) nu poate fi vazut.
    La fel cum un soim puternic legat cu o funie poate fi
    oricind tras indarat cu funia, fiind oricind adus inapoi de
    indata ce si-a luat zborul, tot astfel, la rindul sau, psihicul
    legat prin intermediul calitatilor naturii (GUNA-elor) este tras
    cind intr-o parte cind intr-alta de PRANA si APANA.
    El (JIVA) paraseste corpul fizic odata cu emisia sunetului
    HAM si intra indarat in corpul fizic odata cu emisia sunetului
    SA, ambele sunete subtile fiind in mod continuu emise (deoarece
    ele formeaza asa-zisa MANTRA nebanuita HAMSA).”
    YOGA-VASISHTHA (apendice la VI.50.2) contine urmatoarea
    categorisire a JIVA-silor in sapte tipologii care sunt grupate
    dupa starea lor de putere si dupa gradul lor de maturitate
    spirituala:
    “1. SVAPNA-JAGARA (starea de vis-veghe): in aceasta grupa
    intra cei ale caror vise sunt generate de lumea starii de veghe a
    celorlalti.
    2. SAMKALPA-JAGARA (imaginatie-veghe): in aceasta grupa
    intra cei a caror imaginatie este atit de puternica incit ea
    creeaza o lume la fel ca cea a starii de veghe pentru ceilalti.
    3. KEVALA-JAGARA (starea doar de veghe): in aceasta grupa
    intra cei care experimenteaza starea de veghe pentru prima data
    si ajung sa se simta renascuti ca si cum ar avea un “suflet nou”.
    4. CIRA-JAGARA (o lunga veghe): in aceasta grupa intra cei
    care au experimentat starea de veghe timp de multe vieti, putind
    chiar ei singuri sa-si dea seama ca sunt niste “suflete batrine”.
    5. GHANA-JAGARA (starea de veghe solidificata): in aceasta
    grupa intra cei ale caror actiuni repetate i-au readus pina la
    urma la o stare de relativa inconstienta.
    6. JAGRAT-SVAPNA (starea de veghe-vis): in aceasta grupa
    intra cei pentru care lumea perceputa in timpul starii de veghe
    nu este decit un vis.
    7. KSHINA-JAGARA (starea diminuata de veghe): in aceasta
    grupa intra cei pentru care lumea perceputa in starea de veghe a
    incetat complet sa mai existe ca o manifestare sau ca o creatie
    aparent independenta, deoarece ei au realizat plenar existenta
    Sinelui Etern transcendent (ATMAN).”
    Intr-un alt loc (III.94.2) aceeasi lucrare propune o
    clasificare in douasprezece grupe a JIVA-silor, pe baza
    legaturilor ce exista intre constituentii primari (GUNA-ele) ai
    Naturii. Toate aceste ordonari sau grupe servesc scopului
    principal prin care se urmareste a se arata ca de fapt starea de
    veghe, care este atit de mult apreciata in cazul civilizatiei
    noastre actuale, nu exprima in nici un caz potentialul ultim
    uman. Ea reflecta mai degraba un grad aparte de constiinta care
    este caracterizata printr-un anumit nivel de maturitate psihica,
    mentala, morala si spirituala.

    ————- Sfirsit ————-

    Filmul despre Abheda Yoga Academy si Kundalini varianta rezumată - (20 min) Dacă doriți, AICI puteți găsi filmul intreg...
  • Am facut un magazin online pentru yoghini - www.bms.life :
  • izoprene, pături, perne de meditație, cărți de yoga și nutriție, obiecte pentru yoga
  • apă minerala de calitate, sucuri naturale
  • hrană sănătoasă pentru yoghini, pâine, cereale, mezeluri de soia, miere
  • produse naturiste terapeutice
    Aici urmărim să avem
    TOT CE ARE NEVOIE UN YOGHIN
    Dacă tot avem nevoie să cumpărăm ceva
    mai bine cumpărăm de aici
    și ajutăm și magazinul și pe noi.