• pentru a primi informații si articole puteti trimite email-ul dv la abheda.yoga@gmail.com sau sms cu emailul dv. la 0736.158.910
  • suntem pe facebook AICI
  • noi cursuri ABHEDA Yoga incep pe data de 25 martie 2018 iar înscrierile se fac AICI
  • cursurile TTC200 de profesori de yoga incep pe data de 28 octombrie 2017 iar înscrierile se fac AICI
    • ...................ARTICOLUL....................

    dan-puric

    Despre Omul Frumos

    text venit “din internet” si atribuit lui Dan Puric.

    A vorbi despre Omul Frumos in contextul in care traim, intr-o lume
    mutilata, a omului urat, intr-o lume schilodita, intr-o lume confuza, pe
    care, iata, o gustam din plin, ce provocare extraordinara! Lumea de azi
    se gaseste intr-un continuu proces de uratire. In noul imperiu al
    uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub
    marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva.

    Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a
    umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine.. Omul Frumos
    este ultimul suspin hristic pentru o lume aflata in cadere definitiva.

    De fapt, lucrul cel mai important, in epoca pe care o traim, este sa
    avem capacitatea sa recunoastem Omul
    Frumos. Omul Frumos nu mai este la
    moda. La moda este omul util, la moda este omul eficient.

    Aveam un nas, Dan Gabrielescu. Apartinea marii familii de boieri
    Gabrielescu: bunicul lui facuse parte din “Junimea”, alaturi de
    Titu
    Maiorescu. Comunistii il saracisera cu totul, nu-l lasasera sa-si
    profeseze meseria de avocat, si-atunci, din disperare, se apucase sa
    predea matematica. Saracia il incoltise din toate partile si se
    transformase in boala. Fusese constrans sa-si opereze un plaman.
    Raportul sau cu propria-i respiratie, deci cu viata, era gradat in
    fiecare zi: avea un singur plaman. Boala ii vulnerabilizase si mai mult
    fiinta sensibila si, cu toate astea, nu uita sa traiasca zilnic frumosul.

    Intr-o zi, cand aveam vreo opt ani, m-a intrebat: “Ai citit Don
    Quijote?” Nu, am raspuns eu. “Cum, tu nu stii de Don Quijote? Nu
    stii de

    Dulcineea din Tobozo?” Nu, am raspuns eu, simtindu-ma din ce in ce
    mai
    vinovat. “Pai, atunci, ce fel de viata o sa duci?”, mi-a raspuns
    nasul.
    “Cum ai sa stii ce e iubirea?”

    Peste cateva zile, primeam cartea Don Quijote, din partea lui. Am
    citit-o speriat si evident ca n-am inteles nimic; dar de-atunci am
    retinut, din privirea lui, obligatia fiecarei fiinte umane de a cunoaste
    povestea lui Don Quijote. Nasul meu dadea vietii un sens catre frumos.
    Ma corectase.

    Mai tarziu, fiind in liceu si venind acasa, m-a intrebat:
    – Ce-ai invatat astazi?
    – Despre un poet stupid.
    – Cum il cheama?, m-a intrebat.
    – Lucian Blaga, am raspuns.
    – Si de ce e stupid ma?, m-a intrebat din nou nasul meu.
    – Pai, uite, domnule, ce versuri scrie: “Caut,/ nu stiu ce caut./Caut
    lumina de ieri,/ trecutul apus.”

    Nasul meu a
    tacut, dupa care s-a uitat la mine si mi-a spus:
    – Si tu zici ca omul asta este stupid? Pai, hai sa vedem ce cauta!
    Apoi, am primit cea mai frumoasa lectie despre memorie si nostalgia
    amintirii. In trei saptamani terminam de citit Trilogia valorilor si
    Trilogia culturii. Tin minte si acum, niste carti vechi, editate de
    Fundatiile Regale. Incepusem sa gasesc lumina de ieri, trecutul apus.
    De-atuncea stiu ca memoria unor lucruri marete poate sa infrumuseteze un
    prezent meschin. De-atunci am stiut ca memoria frumosului este
    izbavitoare si ca este un dar hristic.

    Dar sa ne intoarcem la inceputul povestii. Aveam doar sapte anisori,
    cand nasul meu imi deschide intr-o dimineata usa si-mi spune disperat:
    – Ma simt rau. Am sa mor. Cheama Salvarea!
    Eram singur acasa. Disperat, m-am imbracat la repezeala cu ce-am gasit.
    – Ce sa fac?, l-am intrebat
    disperat.
    – Uite, iti dau o fisa, sa dai un telefon. Du-te si cheama Salvarea!
    Spune-le sa vina repede, ca mor!

    Si astfel, m-am pomenit alergand cu pasii mei micuti prin ploaie,
    incercand sa intrec moartea, care ameninta viata nasului meu, si sa
    ajung Salvarea. Prin ploaia marunta am vazut telefonul public prins de
    un perete. Era atarnat mult mai sus decat as fi putut ajunge cu mana. Am
    vazut doua sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon si pe care
    m-am urcat, cu o dexteritate nascuta doar de groaza. Tineam strans intre
    degete fisa de telefon, de parca ar fi fost ultima picatura de viata a
    nasului meu. Cu mana tremuranda am format numarul de telefon.

    -Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
    – Da, mi-a raspuns o voce, rece, indiferenta. – Da, ce e?
    – Moare bunicul! Moare bunicul! Veniti de urgenta! Moare bunicul!
    – Cati ani
    are bunicul?
    – 76, zic, si telefonul s-a inchis..

    Abia atunci am auzit picaturile de ploaie. O singuratate cumplita m-a
    cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormant a Salvarii. Am
    alergat innebunit, i-am spus ca mi-au inchis telefonul, iar nasul meu,
    disperat, mi-a zis:
    – Nu trebuia sa le spui varsta. La oamenii in varsta Salvarea nu mai vine.

    Mi-a dat o noua fisa si, alergand din nou prin ploaie, ma-ntrebam de ce
    la oamenii in varsta Salvarea nu mai vine. Mi-am gasit sticlele si-am
    vorbit din nou la telefon..

    – Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am inceput sa strig.
    – Cati ani are bunicul tau, ma?
    -18 ani, am raspuns.
    Si de data asta am inchis eu telefonul. Acum, pasii mei catre casa, prin
    ploaie, erau rugaciuni. Am mintit, dar exista si minciuni izbavitoare.
    Un paradox. Facusem, cum se zice,
    pacatul al bun.

    In Pateric, vine la un Sfant in chilie un hot si-i zice: “Scapa-ma,
    am
    gresit. Iarta-ma! Vine potera peste mine, ascunde-ma, salveaza-ma! “.
    Potera vine, il cauta, il intreaba pe Sfant daca n-a vazut hotul, iar
    Sfantul nu zice nimic. Si aici, ca si in cazul meu, Sfantul a mintit,
    dar este minciuna sfanta, cea a sufletului cinstit, care nu se suprapune
    cu corectitudinea. Minciuna aceasta salva o viata. Dupa ce a trecut
    potera, Sfantul ii spune hotului: “Dumnezeu te-a salvat, nu eu! Ai
    gresit, ai cerut ajutor cu disperare si El ti-a ascultat sufletul.
    De-acum stii ce ai de facut”. Si de atunci hotul n-a mai furat.
    Juridic,
    sfantul era pasibil de tainuire, dar, duhovniceste, salvase un om.
    Ciudata ingaduinta! Nu-i asa ca ne aminteste de ingaduinta lui Hristos,
    nefireasca, pentru iudei, in fata femeii adultere? Sufletul frumos nu
    se
    supune legii, el se supune instantei divine.

    Am mintit, dar am facut-o ca sa-mi salvez nasicul. Lumea corecta tocmai
    imi aratase fata. Iar politica corecta de astazi ne mutileaza cinstea in
    numele corectitudinii. Surprinzator, cei de la Salvare au venit. Cred ca
    au venit curiosi sa vada cum arata un bunic de 18 ani.

    Din Salvare a coborat un doctor, cam la vreo 40 de ani, grasut, usor
    ravasit, tarand dupa el o tristete. Nasicul, intre timp, cand l-a vazut
    pe doctorul acesta, care era mai ravasit decat el, l-a intrebat:
    – Dar ce vi s-a intamplat?
    Doctorul lua tensiunea si, cu ochii concentrati pe tensiometru, spuse in
    soapta:
    – M-a parasit iubita.

    Si eu asistam la schimbul asta: tensiunea nasicului meu scadea si
    crestea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum nasicul meu, din bolnav,
    se transforma in doctor, iar
    doctorul se transforma in pacient.
    – Doispe cu cinci, spune doctorul (era tensiunea buna a nasului meu).
    – Nu trebuie sa suferiti atata, ii spune nasicul, luandu-i tensiunea
    sufleteasca doctorului.. Si nasicul incepea sa-l ocroteasca.

    Si eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva
    trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celalalt,
    spre mantuire. Si astfel, la sfarsitul acestui consult reciproc, nasicul
    se simtea bine, iar doctorul avea sufletul linistit. Mai departe, i-am
    vazut imprietenindu- se. Doctorul venea o data pe saptamana, pretextand
    ca trebuie sa-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea sa-si ia doza de
    frumusete sufleteasca. Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine,
    el tasneste, in aparenta, intr-un gest mic, iar gestul ala, pentru tine,
    este izbavitor si-ti persista in suflet toata viata, ca o
    icoana.

    Acum cativa ani ma duceam in America si avionul s-a oprit pentru o
    escala in Timisoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat
    intreg de babe, imbracate in negru, ca dintr-un film de Kakoyanis,
    infofolite, legate, grase, cu papornite, de parca mergeau cu rata.. In
    sinea mea, am gandit stanjenit ca asa se strica imaginea Romaniei in
    lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu Romania.

    Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinatie, cu o ora
    inainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive,
    care te anchetau in toate dimensiunile tale de calator. Am avut
    sentimentul ca tot avionul dadea teza la limba romana. In starea aceasta
    de examen, m-am pomenit cu vreo cinci babute langa mine, care mi-au spus
    cinstit: “Scrie-ne si noua, maica, aici, ca noi nu stim nimic!”
    Si
    astfel,
    eu le intrebam din chestionar si ele imi raspundeau din inima:
    – Cand te-ai nascut, mama? – 1877.
    – Cati copii ai? – 11.

    Si-asa mi-am dat seama ca stateam de vorba cu Independenta Romaniei. A
    inceput sa se clatine avionul. Avionul se clatina si la toti ne-a fost
    frica, inclusiv mie, asta cu imaginea Romaniei in lume. Mi-am pus
    centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, in schimb,
    stateau langa mine si se sprijineau de partea de sus, ca si cum ar fi
    mers cu rata. Zic:
    – Maica, stai jos, ca a inceput furtuna. E pericol sa ne prabusim. Nu
    ti-e frica?
    – Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu
    insisti. Ajunge.

    In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa
    babuta, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar
    ea era icoana neamului din
    totdeauna. Babuta m-a reincrestinat intr-o
    fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos.

    Sigur, putem discuta in termenii filozofiei. Ce e frumosul?, intreaba
    Socrate pe Hippias. E un dialog, Hippias Maior – eu va reproduc asa, la
    nivelul anecdotic, pentru ca Socrate era un tip cu o inteligenta
    fantastica, el il ajuta pe celalalt, din fata lui, sa descopere singur
    adevarul, doar provocand un proces de “mosire” a acestuia, numit
    de
    greci maieutica. Arta lui consta in simularea unei ignorante totale,
    lasandu-si adversarul sa-si manifeste din plin orgoliul si suficienta.

    Si zicea:
    – Vai, tu, Hippias, inteleptul inteleptilor, ce e frumosul, ca nu stiu?
    Uite, stau si ma gandesc ce este frumosul.
    Si Hippias zice:
    – Cum, Socrate, nu stii, ia uita-te tu acolo, pe camp! Uita-te! E un
    cal. E frumos?
    – E
    frumos.
    – Pai, vezi, ala este frumosul.

    – Vai, Hippias, zice Socrate, uite cum nu m-am gandit, cum intelepciunea
    ta imi aduce mie limpezime in minte. Eu n-am stiut, treceam ignorant,
    deci calul este frumos, este extraordinar. Si totusi, Hippias, zice
    Socrate, am o nelamurire: acum, in clipa asta, o fata poate sa fie
    frumoasa?
    – Sigur, Socrate, o fata poate sa fie frumoasa.

    – Esti extraordinar, Hippias! Cum limpezesti tu lucru訃ile, unul cate
    unul! O fata poate sa fie frumoasa. Vai, Hippias, ce inseamna
    intelepciunea si ce inseamna ignoranta!
    Tineti cont de aceasta simulare fantastica. Este expresia unui
    cabotinism de geniu. Dobitocul, pana nu-l umfli, nu plesneste.

    Si, zice Socrate:
    – Totusi, Hippias, uite ce gand mi-a trecut si-mi tulbura intelepciunea:
    o lingura de aur e utila sau e frumoasa?
    – Pai,
    este si, si.
    – Esti fantastic! Deci, frumosul este si util, Hippias, este,
    extraordinar!
    – Da.
    – Deci, frumosul poate sa fie si util.

    Si tot asa il duce pe Hippias sa spuna tot felul de lucruri. Pai, zice:
    ce e frumosul? Si o furnica e frumoasa, si fata de masa, si asta. Si
    Hippias se ineaca in detalii, in realitati. Se ineaca in ceea ce grecii
    numesc apqria: o gaura neagra, care te absoarbe, o infundatura a
    gandirii din care nu mai poti sa iesi, pentru ca Socrate il ducea in alt
    plan existential. El intreba ce este frumosul si i se raspundea
    aratandu-i-se lucrurile frumoase. Si atunci, de la concept la empirie
    este un salt urias.

    Si Socrate zice:
    – Pai, vezi, Hippias, se pare ca noi nu cunoastem frumosul, noi il
    recunoastem (ceea ce numeste grecul anamnesis, aducere aminte).
    Dar, daca Socrate m-ar intreba pe
    mine, sa presu計unem: ce este
    frumosul, Dan Puric? Eu nu mai stiu ce este frumosul, Socrate, i-as
    raspunde. Adevarat, mi-ar raspunde Socrate, caci astazi nu mai putem
    recunoaste frumosul, cu toate ca el exista. Tot ceea ce ne-a ramas de
    recunoscut este uratul.

    Dar, sa ne intoarcem la Hippias, cand frumosul era si in afara si
    inauntrul omului. Concluzia socratica este ca suntem dotati aprioric cu
    facultatea aceasta de a recunoaste. Bineinteles, dialogul este mult mai
    amplu, el implica acolo si faptul de potrivire..

    – Ceea ce se potriveste, Hippias, ca o inmormantare poate sa fie
    frumoasa pentru noi, dar nu este frumoasa si pentru zei.
    Sunt alte sisteme de referinta..
    – Frumosul este o potrivire intre ceva, intre ce e in noi si ce este
    afara, sau ce este Hippias? Deci, il zapaceste pe Hippias. Problema este
    ca Socrate il forta
    pe Hippias sa faca un salt de la lucrurile frumoase,
    pe care le gasesti in lume, la ideea de frumos, pe care o avea in
    propria sa constiinta, dar nu stia ca o are. Socrate este primul care
    vorbeste de recunoastere. Noi avem, ontologic, in noi, existential,
    capacitatea de a recunoaste frumosul.

    Mai tarziu, alt filozof, Plotin, spune: ce vad este frumos, ce aud este
    frumos, dar mai este ceva. Astea sunt lucruri masurabile, dar mai apare
    ceva, nemasurabil, cum ar fi sufletul Cum il masuram? Si atunci, zice:
    noi percepem divinul din afara cu divinul din noi. E un salt. Intre
    Socrate si Plotin s-a intamplat, in gandirea si-n existenta omenirii, un
    accident, o fractura. Sa vedem care este acest accident, in care, dupa
    parerea mea, au ramas ancorati crestinii.

    Un administrator al imperiului roman, un fel de comisar european, cum
    vedeti
    dumneavoastra pe la televizor, pe aici, pe la noi, pe care, mai
    tarziu, in vremea imperiului carolingian, imparatul ii numea
    “missi-dominici” (niste administratori ca si cei de astazi, care
    vin si
    ne iau noua tensiunea), un administrator de genul asta, numit Pilat din
    Pont, s-a intalnit cu Iisus Hristos, caruia chiar nu ar fi vrut sa-i
    faca nici un rau, dar era supus unor presiuni.

    – Pentru ce ai venit?, l-a intrebat Pilat din Pont pe Iisus.
    – Am venit sa marturisesc adevarul, raspunde Iisus Hristos. La care
    Pilat din Pont zambeste, apoi pleaca, stiind ca orice discutie despre
    adevar este infinita. Era unda de soc tarzie a gandirii grecesti, axata
    pe intrebarea: ce e adevarul?, nu: cine e adevarul? Grecii fiind in
    cautarea ideii de adevar, dincolo de adevaruri, precum in cazul
    frumosului ca idee si a lucrurilor frumoase ca existente, nu
    stiau
    fiinta adevarului, sau fiinta frumosului. Pilat din Pont se intalnise cu
    fiinta adevarului, cu adevarul intruchipat, iar aceasta intalnire ratata
    este mostenirea cea mai cumplita a Europei occidentale, care, in
    virtutea ei, te intreaba, astazi, in mod obsesiv: ce esti? si nu: cine
    esti?

    Ravasiti in lucrurile realitatii, numarandu-le la infinit,
    contabilizandu- le, cel mult ducandu-le la concept, la idee, aceasta
    lume, a lui Pilat din Pont, rateaza intr-una, spalandu-se pe maini,
    intalnirea intru fiinta. Sfantul Siluan Atonitul comenteaza in mod
    stralucit aceasta prapastie, sapata de obtuzitatea administratorului
    roman, atunci cand a stat fata catre fata cu Fiul Omului.

    Eu sunt calea, adevarul si viata. Hristos spusese cine este, numai ca nu
    fusese recunoscut. El era, in ultima esenta, primul om frumos cu
    adevarat. Caci
    fara de pacat era fiinta lui. A-l recunoaste, pentru
    Pilat din Pont, era o imposibilitate. Frumosul lui Pilat din Pont
    apartinea unei alte lumi.

    Am vazut, la Socrate, in Hippias Maior, ca nu cunoastem frumosul, ci ca
    il recunoastem. Dar, spune Caragiale: “Si eu si mitocanul privim la
    luna.” Pentru mine e ceva frumos, pentru el, nimic. Luna este
    frumoasa
    sau sufletul meu? Si Caragiale conchide: “Luna este arcusul, eu sunt
    vioara.” Deci, ca sunetul sa iasa, este nevoie de amandoua.

    Si eu si mitocanul privim la poporul roman.. Pentru mine, poporul roman
    este, ca si pentru Petre Tutea: Excelsiorl Pentru mitocan, este o manea
    data la maxim, la adapostul careia poate sa fure in liniste. Si victima
    din inchisorile comuniste si calaul se uita la memoria recenta a
    neamului. Primul isi vede rana neinchisa, celalalt, pensia halucinant de
    mare,
    ca o rasplata a criminalitatii lui.

    Cine si ce recunoaste? Paradoxul, subliniat de Schiller in Teatrul ca
    institutie morala, functioneaza perfect. Daca pe scena se joaca Avarul
    si in public se afla intamplator un om avar, acesta rade, se amuza, dar
    nu se recunoaste in personajul respectiv. “Si, atunci, de ce
    jucam?”, se
    intreaba Schiller. “Pentru ceilalti”, raspunde tot el. Pentru ca
    oamenii
    nor衫ali, vazand pe scena prototipul avarului, sa se gardeze in viata de
    zi cu zi in fata acestuia. La ce bun memoria isto訃iei recente? Ca noi,
    oamenii normali, vazand prototipul tortionarului de-acum 60 de ani, sa-i
    recunoastem copilul ideologic de astazi si sa nu-i mai permitem sa se
    reproduca. Are si frumosul dreptul la legitima aparare. Fostul
    tortionar, colonelul Craciun, spunea despre Tutea, la Aiud: “Minte,
    avea
    de toate. Era gras, manca bine si
    toti detinutii erau bine
    ingrijiti”.

    Copilul ideologic al colonelului Craciun, de astazi, spurp, la fel,
    oricarei constiinte care se ridica intru adevar, marturisind ca o doare
    o Romanie umilita.. “Minte”, spune tanarul politruc de astazi.
    “PIB-ul pe
    cap de locuitor a crescut. Romania este in plina dezvoltare europeana.
    Trebuie sa fim fericiti pentru asta.” Si tot asa la debutul terorii
    comuniste in Romania, cand marele actor Puiu Iancovescu fusese arestat
    si apoi, dupa cativa ani de puscarie, fortat sa participe la sedintele
    sindicale tovarasesti, si tot asa, deci, atunci ca si acum, tovarasul
    secretar de partid raspunzator cu propaganda striga in plina sedinta:

    “Partidul ne-a creat conditii minunate de viata. Avem de toate. E
    bine.
    E foarte bine. Nu-i asa ca e bine tovarase Iancovescu?” , il intreba
    brusc acesta pe marele actor. Iar
    Iancovescu raspunse genial: “Eu am
    venit aici de lichea, nu de prost.” Pentru mine Romania e Gradina
    Maicii
    Domnului, pentru intelectualul romano-european, dedulcit la noile
    privilegii comunitare, Romania este o gradina de vara, de unde el,
    anesteziat de sprit, nu mai simte durerile tarii, ci numai confortul
    scaunului si, evident, placerea chefului cetateanului de rand, ridicata
    la rangul de statut ontologic. Acestui ganditor “identitar”
    numai intre
    frontierele confortului sau, daca ii spui ce a zis Eminescu: “Crist a
    invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan, cu spada cea
    de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul
    evanghelului ei”, va raspunde cu suficienta damboviteana,
    considerandu- se un fluviu al cunoasterii, precum si cu reflexul formatat
    la bursele din strainatate, etichetand cu lejeritate marturisirea
    ca
    fiind un reziduu de gandire patetic ortodoxa si nationalista. Si eu si
    el privim Romania. Eu din rana nevindecata a lui Eminescu, iar el,
    balacindu-se in apa calduta a noului internationalism.

    In mitologia indiana, gasim un pasaj in care se vorbeste de ideea de
    jertfa ca act necesar pentru trezirea umanitatii. Unul dintre zeii
    rivali vrea sa-l omoare pe Krishna si trimite spre el o sageata. “O,
    tu,
    Krishna, Stapan al lumii, sageata ucigasa vine spre tine! Opreste-o,
    Stapane, ca tu poti opri totul, tu poti opri si timpul. Nu, n-am s-o
    opresc, raspunde Krishna. Las-o sa-mi patrunda in carne, caci, numai
    sangerand, lumea va intelege.”

    La fel ca si Krishna, Fiul Omului stia dinainte ca va fi tradat si ucis.
    Chiar ii spune lui Iuda: prietene, ceea ce vrei sa faci, fa mai curand.
    De unde aceasta nerabdare paradoxala in fata mortii? “In
    noaptea in
    care
    a fost vandut, mai vartos insusi pe sine s-a dat pentru viata lumii.”

    Si El, ca si Krishna, putea sa opreasca timpul. Hristos nu numai ca nu-l
    opreste, dar il accelereaza. Dar Hristos face ceva in plus, ceea ce
    niciodata un iluminat al lumii sau zeu nu a facut. Se duce intr-o
    gradina, numita Ghetsimani, si se roaga plangand, adica isi manifesta
    “omenitatea” , cum ar spune Grigore Palama. Nu frica, ci
    suspinul fiintei
    in fata mortii. Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine
    paharul acesta, insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti. (Mt 26,
    29).

    Pe Krishna il admiram ca pe un zeu, dar Iisus ne cutremura. In Krishna
    nu ne recunoastem, dar in Hristos, da. Omenirea intreaga este prinsa in
    lacrima lui. De doua mii de ani ne inchinam la lacrima aceasta. Dar, tot
    acolo, in gradina Ghetsimani, El isi
    depaseste “omenitatea” si
    ne da
    floarea crestina a mantuirii. In plin plans i se da sa ne daruiasca
    aceasta minune: “Faca-se voia ta, Doamne!” De atunci, noi,
    crestinii,
    suntem lacrima Lui pe obrazul lumii. El in Ghetsimani a plans si s-a
    rugat ca sa fim impreuna. Aceasta este frumusetea lui Hristos, Omul
    Frumos.

    **Dan Puric**

    Filmul despre Abheda Yoga Academy si Kundalini varianta rezumată - (20 min) Dacă doriți, AICI puteți găsi filmul intreg...
  • Am facut un magazin online pentru yoghini - www.bms.life :
  • izoprene, pături, perne de meditație, cărți de yoga și nutriție, obiecte pentru yoga
  • apă minerala de calitate, sucuri naturale
  • hrană sănătoasă pentru yoghini, pâine, cereale, mezeluri de soia, miere
  • produse naturiste terapeutice
    Aici urmărim să avem
    TOT CE ARE NEVOIE UN YOGHIN
    Dacă tot avem nevoie să cumpărăm ceva
    mai bine cumpărăm de aici
    și ajutăm și magazinul și pe noi.